Despre mamifere

Încrengătura Craniata=Vertebrate 

Subîncrengătura Gnathostomata=Vertebrate cu fălci
Supraclasa Tetrapoda=Vertebrate cu patru picioare 

Clasa Mammalia=Mamifere 

Subclasa Prototheria=Mamifere străvechi 

Ord. Monotremata=Mamifere cu cloacă (ornitorincul)
Subclasa Theria=Mamifere superioare 

Supraordinul Metatheria 

Ord. Marsupialia=Mamifere cu pungă 

Supraordinul Euthria=Mamifere placentarecu numeroase ordine.

Mamiferele sunt vertebrate homeoterme, cu corpul acoperit cu păr care nasc pui vii pe care îi hrănesc cu lapte secretat de glandele mamare. Au înfăţişare foarte variată mai ales în ce priveşte dimensiunile corpului, forma şi mărimea relativă a capului, trunchiului, membrelor şi cozii, precum şi forma şi culoarea părului. Unele sunt mici, mai "şterse" ca înfăţişare, locurile lor de trai sunt bine ascunse, încât omul nu reuşeşte să le cunoască sub toate aspectele. Dar ele sunt importante în natură şi au obiceiuri dintre cele mai curioase. Chiţcanii, cele mai mici insectivore, au lungimea corpului de 4-10 cm şi greutatea de 2-16 g. 

Cele mai mari dimensiuni le au elefanţii, cel african atingând 3.14 m înălţime, 4.20 m lungime şi peste 4.000 kg greutate dintre mamiferele terestre şi balenele dintre cele acvatice. 

Unele specii de balene ating lungimea de 25-31 m şi o greutate de 60.000-150.000 kg. 

Conformaţia corpului şi mai ales a membrelor, culoarea, desimea, dimensiunea, înclinarea părului joacă un rol mare la identificarea speciilor şi raselor. 

Oamenii au fost în contact cu mamiferele încă de la apariţia lor pe Pământ. Acum peste două milioane de ani, pe când oamenii primitivi se ocupau numai cu pescuitul şi vânătoarea, mamiferele au jucat cel mai important rol în viaţa lor: unele le-au devenit prieteni devotaţi şi le-au apărat de atacul altor animale, multe le-au servit ca hrană, sursă de blănuri, piei şi păr, iar mai târziu prin domesticire, pentru carne, lapte, tracţiune. 

Studii recente atestă şi importanţa mamiferelor în ceea ce priveşte refacerea psihică şi fizică a omului în natură prin simplul contact cu ele sau prin practicarea unor sporturi între care vânătoarea deţine un loc important. 

Mamiferele sunt singurele animale care s-au adaptat la toate mediile de viaţă. Fiind homeoterme, protejate de blană, cu posibilitatea unor reflexe rapide, encefalul fiind foarte mult dezvoltat, născând puii vii, hrănindu-i cu lapte ele s-au acomodat la cele mai diferite condiţii. Pe înălţimi s-au găsit mamifere până la 6.000 m. Suportă temperaturi până la -680^oC (iepurele siberian) sau peste +400^oC (mamiferele din deşert). 

Multe specii de mamifere au rămas necunoscute omului fie pentru că trăiesc în locuri greu accesibile, fie că majoritatea stau ziua ascunse, fiind active numai noaptea, fie pentru că observarea lor în natură presupune o serioasă cheltuială de timp şi multă răbdare, ele, fiind numai, "ochi şi urechi" încât omul nici nu apucă să le observe că s-au şi retras. Puţinii pasionaţi, care au răbdarea necesară, au perseverenţa răsplătită cu nebănuite satisfacţii. 

Manifestând un înalt grad de independenţă faţă de factorii mediului de viaţă şi dispunând de un encefal mare raportat la greutatea corpului, mamiferele sunt considerate superioare tuturor celorlalte grupe de animale. Unele duc viaţă terestră, de suprafaţă, altele galericolă sau subterană, unele au devenit arboricole, bune căţărătoare sau pot plana, altele pot zbura activ, altele duc viaţă amfibie ori sau adaptat complet la viaţa acvatică. 

Fiind homeoterme (au temperatura corpului constantă) într-o mare majoritate sunt indiferente la variaţiile de temperatură. 

Totuşi problema schimbării de comportament se pune şi la mamiferele din ţinuturile cu climat temperat şi rece deoarece odată cu scăderea temperaturii apar modificări serioase în ce priveşte existenţa hranei. 

Multe specii suportă iarna fără nicio pregătire specială: unele rozătoare (iepurii), carnivorele, copitatele care culeg iarna muguri sau scoarţa copacilor în locul ierburilor obişnuite din timpul verii. Altele fac deplasări regulate în regiuni mai calde sau mai prielnice. Astfel renul coboară spre sud în regiunile de tundră, la fel ca unele căprioare de la noi. Odată cu migrarea ierbivorelor migrează şi carnivorele. Migraţii fac şi mamiferele acvatice odată cu venirea anotimpului rece. 

Hibernarea este o manifestare care se întâlneşte rar la mamifere: popândăi, marmote, lilieci. 

Pentru a întâmpina greutăţile sezonului de iarnă unele mamifere îşi strâng rezerve de hrană. Rozătoarele fac rezerve de seminţe. Iepurii fluerători adună adevărate stoguri din ierburile preferate. Castorul şi bizonul adună crengi; la unele colonii de castori s-a putut constata un depozit de 20 m³ de ramuri sau buşteni, lângă culcuşurile lor de iarnă, aşezate în stive speciale. Veveriţa adună conuri, ciuperci, fructe. Orbetele îşi face în galerii depozite de rizomi şi rădăcini diferite. 

Alimentaţia imprimă un anumit caracter mai ales dentiţiei şi stomacului precum şi lungimi sau scurtării intestinului subţire. După aceste caractere mamiferele se împart în mai multe grupe: carnivore, insectivore, erbivore, omnivore, rozătoare. 

Există şi cazuri mai interesante de alimentaţie, ca rezultat al unei adaptări mai specifice. Unii lilieci se hrănesc cu nectar sau polen, ei au limba alungită, cu numeroase papile. 

Alte specii de lilieci sunt hematofage, se hrănesc cu sânge şi de aceea au măselele reduse. 

Cazuri de alimentaţie curioasă, rezultat al unor adaptări speciale întâlnim şi la edentate - leneşii, furnicarii, tatuii, balene, ornitorinc. 

Astăzi, cele 4.200 de specii de mamifere cu 20 de ordine răspândite pe toate continentele trăiesc în toate mediile posibile. 

Cele trei subclase de mamifere actuale (Prototheria, Metatheria şi Eutheria) n-au evoluat una din alta, ci reprezintă ramuri diferite, independente ca evoluţie. Se ştie că mamiferele, ca şi păsările, au evoluat din reptile. Reptile asemănătoare cu mamiferele, au existat încă din Permianul superior (circa 200 milioane de ani în urmă) în Triasicul inferior. Adevăratele mamifere au apărut însă în Triasicul superior. Mamiferele primitive au fost contemporane cu uriaşii dinosaurieni care au dispărut la sfârşitul perioadei cretacice. 

Neozoicul, era mamiferelor a fost caracterizat prin mari transformări ale continentelor, clima s-a încălzit, flora şi fauna s-au schimbat corespunzător noilor condiţii (gimnospermele au cedat supremaţia angiospermelor). 

Originea reptiliană a mamiferelor este confirmată şi de existenţa ornitorincului şi a echidnei (mamifere ovipare) care depun ouă şi le clocesc până la apariţia puilor pe care apoi îi hrănesc cu lapte. 

În privinţa răspândirii geografice a mamiferelor merită observat faptul că aceasta este corelată cu trecutul geologic şi condiţiile de viaţă şi de mediu. 

În regiunea australiană caracterul predominant al faunei mamiferelor îl constituie marsupialele. Se mai întâlnesc lilieci, şoareci, monotreme, câinele dingo care a imigrat aici odată cu omul. 

În Europa, Africa de Nord, Asia de Nord şi Centrală, regiunea paleoarctică şi America de Nord (regiunea neoarctică) se întâlnesc mamifere asemănătoare. Din America de Nord lipsesc căprioara, mistreţul, viezurele, toţi şoarecii adevăraţi şi alte grupuri. 

Dintre formele Nord-americane lipsesc din Europa sconcsul, şobolanii cu buzunar şi şoarecii cu buzunar.  

Din regiunile paleoarctice şi neoarctică lipsesc marsupialele şi monotremele cu excepţia oposumului care se găseşte în America de Nord, elefanţii, rinocerii şi hipopotamii, leneşii, furnicarii şi tatui. Marsupialele sunt foarte răspândite în America de Sud. În Africa de Sud sunt caracteristice girafele, hipopotamii, elefanţii africani. Lipsesc cerbii, urşii, castorii. Fauna din Madagascar are un caracter deosebit de particular, este dominată de lemurieni deosebiţi de cei africani şi orientali. Fauna Americii de Sud se caracterizează prin prezenţa marsupialelor. 

Dintre toate clasele de vertebrate, mamiferele au fost şi sunt animalele de cea mai mare importanţă economică. Răspândirea lor largă, diversitatea lor şi numărul mare de indivizi din aceeaşi specie face ca ele să dăuneze sau să folosească în economia omului. Din cele mai vechi timpuri omul a reuşit să domesticească multe mamifere şi apoi selecţionându-le a obţinut cele mai diverse rase. Strămoşii mamiferelor domestice trebuie căutaţi între animalele sălbatice de azi care au dispărut. 

Bourul, strămoşul vitelor noastre domestice, se mai găseşte în Europa, sub forma sălbatică până în secolul al XVII-lea. 

Caii au la origine câteva forme sălbatice, dispărute astăzi, de talie mică, care au trăit în Europa şi Asia de Nord, tarpanul (dispărut recent) şi calul lui Prjewalski care trăieşte şi astăzi, sălbatic, în stepele asiatice. 

Asinii provin din două grupe: forme asiatice şi forme africane. 

Oile îmblânzite şi domesticite din antichitate au origini diferite: din mufloni şi din argali. Muflonii sălbatici mai trăiesc şi azi în insulele mediteraneene. Arcarul trăieşte în Kazahstan se consideră strămoşul oilor domestice cu coada lungă. Din argal care trăieşte în Altai şi Pamir ar proveni oile de tip merinos. 

Caprele au fost domesticite din capra bezoar din regiunile muntoase ale Asiei Mici, Insula Creta, Iran, Transcaucazia. După unii autori, strămoşul caprei domestice ar fi şi Capra prisca, descoperită numai în stare fosilă. 

Porcii au fost domesticiţi în două centre principale provenind din specii diferite. În Europa din porcul mistreţ au provenit rasele vechi englezeşti cu urechile lungi şi scurte şi rasele primitive europene. În India din porcul sălbatic indian au provenit rase ale porcului domestic indian. 

Cămilele au fost domesticite cu mii de ani în urmă. În stare sălbatică, se mai găsesc doar cămila cu două cocoaşe (bactriană). 

Iepurii de casă îşi au originea în strămoşul sălbatic care trăieşte azi în Europa de Vest şi Sud-Vest (Spania, Franţa, Italia). 

Câinele este considerat primul animal domesticit de om încă din timpul pietrei cioplite. Strămoşii lui îndepărtaţi sunt consideraţi lupii şi şacalii. 

Pisicile au fost domesticite mult mai târziu. Patria acestora este Nubia care se învecinează cu Egiptul. Pisica galbenă nubiană stă la baza celei domestice.

Domestice sau sălbatice animalele sunt valoroase nu numai pentru carnea, laptele, părul sau pielea lor. Ele au un rol în istoria pământului, în destinul lui, în trecutul ca şi în viitorul planetei. Protejarea vieţii pe propria noastră planetă, nu este numai un pretext ci o problemă de gravă răspundere pentru omenire. Dacă ne întoarcem în istorie, aflăm cu mâhnire că o bună parte din ceea ce a reprezentat leagănul omenirii, pădurea, a căzut sub decizia securii, odată cu pădurea s-a strâmtat şi casa multor animale sălbatice, punând în pericol, existenţa însăşi, a unor specii de animale. Fiecare specie este o unitate de sine stătătoare, care este însă, în relaţie directă cu celelalte vieţuitoare. Există dorinţa firească de a proteja mediul, fauna şi flora care ne înconjoară, dar, pentru a proteja, trebuie în primul rând să cunoşti.