Lucruri mai puţin cunoscute

Lucruri mai puţin cunoscute

 

Câte ceva despre delfini

 

Delfinii au stârnit o vie curiozitate încă din cele mai vechi timpuri, datorită unor întâmplări, ce i-au situat, pe de o parte, printre prietenii omului, iar pe de altă parte printre cele mai inteligente animale. 

Legendele Greciei antice vorbesc, de pildă, despre regăsirea de către delfini într-o grotă submarină, a logodnicei zeului mării, Poseidon, iar acesta în semn de cinstire “a aprins“ pe cer constelaţia Delfinul. 

Ulise, cunoscut din Odiseea lui Homer, se spune că purta un inel ce avea gravat chipul unui delfin care i-ar fi salvat fiul de la înec. 

Romanii, grecii şi alte popoare din antichitate, îi încrustau în monede şi medalii, îi cântau în poezie sau îi zugrăveau în picturi, prezentându-i uneori, purtând oameni pe spate, printre valurile înspumate ale mărilor şi oceanelor.

Plinius cel Bătrân, mare gânditor al antichităţii, în cartea sa Istoria naturală descrie o întâmplare cu cu băieţel, care jucându-se în mare s-a depărtat de mal şi a fost readus de un delfin, fiind astfel salvat de la înec sigur. În urma acestei întâmplări, delfinul s-a împrietenit cu băieţelul, revenind zilnic în acel loc pentru a se juca şi a fi mângâiat. 

Există aproximativ 70 de specii de delfini actuali, foarte diferite atât ca formă şi dimensiuni cât şi ca număr de dinţi, culoare, prezenţa înotătoarei dorsale. Cei mai mulţi trăiesc în apele sărate ale mărilor şi oceanelor şi doar un număr mic se întâlnesc în apele dulci ale fluviilor şi lacurilor sau în apele sălcii ale estuarelor.

În Marea Neagră, trăiesc în mod obişnuit delfinul comun, porcul de mare şi delfinul mare venit din Marea Mediterană. 

Observaţii direct în natură, ca şi cercetările ce s-au făcut, au demonstrat că la delfin mirosul este aproape inexistent. 

Analizând stomacurile unor delfini s-a observat, că ele conţineau numeroase corpuri diferite de ceea ce ar constitui mâncare: pietre de mărimi diferite, bucăţi de lemn, de sticlă, cizme, pantofi sau chiar flori. Se crede că ele ajută la fărâmiţarea hranei. 

La delfin receptorii tactili sunt cuplaţi cu centrii respiratori. Când delfinul scoate capul afară din apă receptorii recepţionează retragerea apei de pe piele şi automat se declanşează deschiderea nărilor dând voie aerului cu bioxid de carbon să fie eliminat. Are loc expiraţia după care urmează imediat inspiraţia, intrarea aerului cu oxigen în plămâni. 

Acest reflex a fost numit "refluxul de ieşire“ şi este atât de dezvoltat încât dacă se stropeşte cu apă un delfin ce se găseşte deja afară, receptorii tactili, înregistrând scurgerea picăturilor vor determina automat o nouă respiraţie, chiar dacă animalull nu are nevoie de ea în acel moment. Tot cu ajutorul receptorilor tactili femela delfinului îşi simte puiul alături, în timpul înotului fără a fi nevoie să-l urmărească tot timpul cu privirea. 

Cât despre receptorii termici din piele, ei sunt la fel de importanţi pentru viaţa delfinilor, determinându-i, atunci când este cazul, să-şi păstreze strict arealul de răspândire în funcţie de temperatura apei. Receptorii de dureri sunt şi ei prezenţi la delfini, fapt dovedit de numeroase observaţii şi experienţe făcute în acest sens. 

Experienţele făcute cu delfini au arătat că ei văd foarte bine în apă la distanţe relativ mici, la delfinul mare acuitatea maximă fiind doar de 2 m în timp ce în aer vede foarte bine la distanţe mai mari de 15-18 m. 

Simţul auditiv al delfinului depăşeşte pe cel al oricărui alt animal. Urechea omului este capabilă să recepţioneze numai sunetele cu frecvenţe între 16-20.000 hertzi (Hertzul este o unitate de măsură a frecvenţei şi este egală cu o perioadă pe secundă).

Delfinii aud când vine furtuna şi se îndepărtează de mal pentru ca valurile să nu-i arunce pe ţărm. 

Delfinii sunt capabili să producă sunete într-o gamă foarte largă, din care unele pot fi auzite de om, altele nu. În situaţii dierite emit sunete diferite. Astfel s-a observat că de câte ori în bazinele delfinilor apar obiecte sau animale noi, delfinii produc un fel de fluierături, însoţite de oarecare agitaţie, după care se grupează în cârd, înotând împreună. 

Se pare că aceste fluierături sunt un fel de semnale de “adunare“ necesară familiarizării cu noile corpuri. 

Printr-un alt tip de fluierături delfinii mamă îşi cheamă puii. Alte semnale indică prezenţa hranei, apariţia unui pericol. Toate acestea au frecvenţa cuprinsă între 4.000-18.000 Hz şi pot fi auzite de om. 

Aparate speciale au dovedit că afară de sunetele obişnuite delfinii produc şi ultrasunete, folosite de delfini pentru a comunica între ei, pentru a se orienta în timpul migraţiilor sau al scufundărilor, pentru a depista hrana şi chiar pentru a recunoaşte unele obiecte sau animale, ca şi mărimea acestora.  

Ei nu emit astfel de sunete dacă nu e nevoie sau dacă nu au în preajmă un alt delfin cu care, să stea de vorbă. 

Dacă în “discuţie” intervin cercetătorii, cu ajutorul aparatelor de emis ultrasunete, aceştia manifestă supărare, afişată printr-o stare de agitaţie, însoţită de fluierături şi măcăituri. Ultrasunetele dau delfinilor posibilitatea să se ajute între ei când este cazul, când unul este bolnav, când un pui a scăpat de sub supraveghere. 

Cu ce se produc aceste sunete? 

Delfinii nu au coarde vocale. Au nişte saci aerieni în ţesuturile moi ale capului, 3 perechi care comunică între ei prin nişte canale. Unele sunete se produc prin eliminarea aerului din aceşti saci. Ei pot emite un număr de mai multe sunete, 32 deja au fost înregistrate. 

S-a constatat, prin numeroase experienţe, că undeva, în creierul delfinilor se produce o asociere exactă între acţiunea ce o execută sau obiectul ce-l văd şi sunetul emis. 

Delfinii pot deosebi peştii mici de cei mari, chiar dacă diferenţa de dimensiuni este de 2-3 cm, explicaţiile par a consta în deosebirea ecoului produs. 

În lumea vertebratelor se întâlnesc numeroase exemple de animale ce trăiesc în familii. La delfini, în general, acest instinct nu s-a format. Ei duc o viaţă solitară sau de cârd. Când apar cete mai mari de rechini care îi atacă, delfinii mai multor cârduri se unesc pentru ca după trecerea pericolului să se despartă. 

Interesant este că înainte de naştere cu 8-10 zile femela “gravidă” execută tot felul de mişcări de îndoire a corpului ce amintesc exerciţiile de gimnastică. 

Dacă puii tineri se îndepărtează de mamă, un act de “indisciplină“ nepermis, este certat cu clămpănituri de cioc, când obrăznicia n-a fost prea mare, sau vârât şi ţinut la fund dacă a depăşit mult limitele permise. 

La delfini reflexul de într-ajutorare este foarte dezvoltat. La cererea lansată de cel în impas sau din proprie iniţiativă, delfinii sar în ajutor ridicându-l deasupra apei. 

Delfinii pot depăşi uşor viteza de 35 km/oră, unele specii chiar 50 km/oră (delfinul ucigaş, orca), ceea ce în apă este destul de mult. Delfinii mari pot face salturi la suprafaţa apei înalte de 5-6 m şi lungi de 10 m.

Pe lângă meritul de a fi buni înotători ei sunt şi excelenţi scufundători. Caşaloţii mari pot sta în apă, la adâncimi de peste 1.000 m timp de două ore. 

În condiţii naturale, fără nici un fel de aparatură după un antrenament foarte susţinut, omul poate coborâ doar 25-30 m adâncime rezistând cel mult 2 minute. Speciile mari de delfini pot trăi până la 50 de ani, cele mai mici 12-15 ani. 

Atât legendele din toate colţurile lumii cât şi literatura, veche sau nouă, consemnează fapte ieşite cu totul din comun cu privire la ajutorul dat de delfini oamenilor în pericol de a se îneca datorită faptului că ei au foarte dezvoltat simţul de conservare şi întrajutorare ceea ce îi face să dea ajutor celor aflaţi în pericol, indiferent dacă le sunt prieteni sau duşmani.  

Plinius cel Bătrân scrie că delfinilor le place să asculte muzică, că se apropiau de ţărm de câte ori erau petreceri.

Întâmplări mai recente aduc noi dovezi în acest sens. 

Aşa se citează cazuri când delfinii s-au adunat în jurul bărcilor unor pescari, care aveau aparate de radio deschise pe emisiuni de muzică şi au părăsit locul numai când programul muzical s-a încheiat. 

Lucrând cu delfinii, experimentatorii au fost surprinşi de uşurinţa cu care ei reuşesc să înveţe programul impus, ca şi de “inventivitatea” cu care găsesc “soluţii“ în rezolvarea unor dificultăţi apărute accidental. 

Având în faţă două creiere, unul de om şi altul de delfin, nu, se poate să nu rămâi uimit de asemănarea ce există între ele atât prin forma relativ rotundă şi prezenţa acelor şanţuri numite circumvoluţiuni, cât şi prin alcătuirea în ansamblu şi mărime.  

Făcând raportul greutate corporală: greutatea creierului la om constatăm că are creierul de 50 de ori mai uşor decât greutatea corporală, delfinul de 70 de ori, caşalotul de 8.000-11.000 ori, balena de 15.000-20.000 ori iar elefantul de 700 de ori. Până în prezent s-a demonstrat practic utilitatea delfinilor în cercetările subacvatice. În acest sens delfinii ar putea fi dresaţi să facă diferite munci: ar putea coborî la diverse adâncimi cu aparate automate de înregistrat temperatura, salinitatea, radioactivitatea apei, ar putea fi folosiţi la detectarea minelor marine, a unor nave scufundate, la salvarea naufragiaţilor, acvanautelor…