Construirea cuibului

Pentru omul îndrăgostit de natură nu este nimic mai interesant, mai emoţionant decât să observe cu atenţie cum trudesc păsările să-şi facă cuibul. 

Perechea lucrează împreună, însă la unele specii, munca este împărţită; masculul aduce materialul şi femela construieşte. Lucrul merge repede şi soţia nu mai are răbdare, zboară înaintea soțului ca să-i ia din cioc cele aduse. În cel mult două săptămâni cuibul este gata. 

Unele cuiburi sunt atât de simple, încât este greu să le numeşti cuiburi, altele sunt adevărate opere de artă în faţa cărora omul rămâne uimit.

Pescăruşul ori caprimulgul depune ouăle direct pe pământ.

În Antarctica pinguinul aduce cu mare greutate şi de la distanţă pietricele cu care împrejmuieşte locul în care depune un ou. 

Turturelele îşi fac în copaci un cuib simplu, ca o farfurie întinsă, formată din câteva crenguţe şi câteva fire de paie prin care privit de jos se văd ouăle. 

Ciocârlia nu este numai o mare cântăreaţă dar şi o neîntrecută gospodină. Ea scurmă cu ghearele în pământ o mică gropiţă pe care o lărgeşte cu pieptul, o rotunjeşte şi apoi o căptuşeşte cu o salteluţă împletită, întreţesută din fire subţiri de paie, frunzişoare uscate şi rădăcini fine. 

Multe păsări preferă scorburile. Cucuveaua, papagalii, ciocănitoarea depun ouăle direct pe fundul scorburii. Graurul, vrabia, stăncuţa îşi căptuşesc fundul cuibului cu paie, frunze şi pene. Cuiburi originale confecţionează lebăda de iarnă, găinuşa de baltă, corcodelul. Făcut dintr-un braţ de stuf, papură şi plante acvatice uscate, cuibul e lăsat să plutească pe apă, purtat de curenţi şi vânt. 

Rândunica este o meşteriţă foarte pricepută. Ea ştie să aleagă pământul moale, să-l amestece cu firişoare de iarbă sau paie şi să lipească amestecul rezultat în aşa fel ca el să nu cadă. Clădeşte treptat. Pune temelia cuibului şi aşteaptă să se usuce. Clădeşte mai departe şi din nou aşteaptă să se usuce. 

La zidărie se pricep şi alte păsări. Coţofana după ce a aşezat un strat de crenguţe face din lut un fel de farfurie cu pereţi groşi de 2-3 cm, cu marginile îndoite înăuntru. 

Ţicleanul, numit şi ţoiul îşi face cuibul în scorburi părăsite dar zideşte cu lut gaura scorburei şi lasă doar un mic orificiu, pe măsura corpului său. Cuibul este căptuşit cu solzişori de pin (chiar în pădurea de foioase, face drumuri lungi pentru a aduce acest material). 

Cuibul ţicleanului de stâncă, din Caucaz, foarte solid construit numai din lut sub streaşina unei stânci sau într-o nişă, poate avea 15-18 kg greutate iar împreună cu lutul cu care umple crăpăturile din jur, poate ajunge la 30 kg greutate. Construcţia este atât de solidă că poate suporta greutatea unui om. Această pasăre are mărimea unei vrăbii. Pasărea călugăr, mare cât un cocostârc construieşte un cuib din crengi întărite cu lut înalt de 1m, larg de 2 m, greu de 100 kg. 

Cuibul salanganei, mare cât o jumătate de farfurie este făcut numai din saliva cleioasă a păsării care se usucă şi se întăreşte repede. Aceste cuiburi se vând la preţuri ridicate în pieţele marilor oraşe din China. 

În bucătăria chinezească nu este mâncare mai gustoasă ca supa din cuiburi de salangane. 

Una din cele mai interesante păsări din pădurile braziliene, pasărea olar, mare cât o mierlă, construieşte cuiburi de forma dovlecilor de la noi, din lut amestecat cu paie. Le construieşte din cărămizi, făcute de ea, de forma unui glonte mai mare. Le lipeşte cu ciocul şi le potriveşte cu ghearele de creanga unui copac. 

La unele păsări bărbatul construieşte iar femela se ocupă numai cu aranjarea interiorului. 

Pasărea croitor din Jawa construieşte cuibul din frunze pe care le apropie, le găureşte cu ciocul pe margine şi le coase cu fire de bumbac, apoi îl umple cu puf vegetal, petale de flori, pânze de păianjen. 

Privighetoarea de baltă de la noi împleteşte din frunze de stuf un leagăn original pe care fixează cuibul propriu zis împletit din fire de cânepă, urzici, pânză de păianjeni, păr de animale, lână, sforicele. 

Sticletele, mare meşter la construirea cuibului, face trei salteluţe din materiale diferite, toate bine ţesute şi îndesate. Salteluţa exterioară este ţesută din mâţişori de salcie şi plop, din licheni şi muşchi. Cea mijlocie este din material fin, fire de păr, lână, pene mici, firişoare de iarbă împletite cu mare grijă. Salteluţa din interior este numai din puf fin. 

Piţigoiul codat, mare cât o nucă, cu o coadă neobişnuit de lungă foloseşte pentru construcţia cuibului pene şi puf de la 19 specii de păsări şi fire de păr de la 67 de animale diferite. Într-un asemenea cuib s-au numărat peste 2.000 de pene diferite.

Materialul din care a fost construit cuibul unui cintezoi era compus din 2.400 fire de păr, 200 rădăcini, diverse buruieni şi frunze, 15 g lână de oaie, 50 g de aţă, 6 cm resturi de stofă.

Cel mai priceput constructor de cuiburi de la noi este piţigoiul pungar numit şi boicuş care trăieşte în Delta Dunării. Urzeala cuibului, în formă de pungă, o face din fire lungi de cânepă, urzică, trestie, papură. 

Din mâţişori de salcie şi plop, fire de bumbac, lână, păr de cal, pasărea răsuceşte, ţese, bate şi împleteşte cu cioculeţul o pâslă deasă care formează peretele rezistent al cuibului. Îl căptuşeşte cu puf de salcie, pene şi lână. Îl aşează în plină vedere, agăţat cu fire solide de o creangă de salcie. Cuiburile de boicuş se găsesc tot mai rar. Oamenii le caută şi le păstrează ca pe un obiect neobişnuit. Unii cred că sunt bune de leac. Pescarii le atârnă în cui ca simbol al armoniei casnice. Sârbii, le foloseau ca încălţăminte pentru copii, iarna. 

Pentru cuibărit multe păsări se adună în colonii mari. 

Cele mai interesante sunt domiciliile comune, în care fiecare familie locuieşte într-un "apartament" separat. Coloniile păsărilor republicani din Haiti şi Africa au cuiburile aşezate în copaci şi seamănă mult cu căpiţele de fân din copacii de la munte, de la noi. Cuibul are un mare acoperiş din paie şi bucăţi de coceni bine fixate de crengile copacilor, este ca o umbrelă lungă de 4-5 m, sub care pot fi ascunse 200-300 de apartamente fiecare cu intrare separată. În fiecare an se adaugă cuiburi noi. 

Fiecare specie îşi face cuibul într-un anumit fel şi foloseşte anumite materiale. Când însă condiţiile de viaţă se schimbă păsările se adaptează, folosind şi materiale neobişnuite. 

Într-o tăbăcărie din Austria a fost găsit un cuib de privighetoare construit numai din piele şi bucăţi mici de coajă de stejar. În ţări puternic industrializate se găsesc, cuiburi construite numai din firişoare fine de sârmă, fâşii multicolore de hârtie, resturi de ţigări şi chibrituri, arcuri fine de oţel. 

La fel de ciudate pot fi şi locurile alese pentru cuib. 

Nevoia de cuib este la un moment dat atât de puternică încât pasărea nu mai poate alege. S-au văzut cuiburi în borcane aruncate, în pantofi agăţaţi în pomi, maşini agricole, tuburi de canalizare, în clopote şi chiar în ţevile unor tunuri părăsite, în cutii de scrisori (piţigoii), în crengile voluminoaselor cuiburi de berze, stârci, acvile, vulturi. 

Unele păsări fac în fiecare an un cuib nou, altele preferă să le repare pe cele vechi. Într-un sat de pe Rin, un cuib de berze este folosit, aşa cum afirmă localnicii, neîntrerupt din secolul al XVI-lea.