Descoperiti animalele

1.

Un fel de jenă, un defect 

O durere-i prima parte 

Unitate de măsură 

Bună în agricultură 

A din frunte, măi să fie 

Uite are pălărie 

Partea a doua, este clar 

Nu vă miraţi. 

E-n zadar 

Citiţi-le împreună 

Şi veţi face treabă bună 

Veţi găsi un grup aparte 

De animale aripate 

Răspândite, cunoscute 

Şi de copii îndrăgite.

2. 

Partea-ntâia negreşit 

La păsări e nelipsit 

Îi spui clonţ sau îi spui plisc 

Sinonime-s, nu-i un risc 

Fălci cornoase, fără dinţi 

Aţi ghicit, sunteţi cuminţi. 

Răsucit, încovoiat, 

Strâmb, sau un viţel castrat 

Jugănit, sucit, ciudat 

În alt sens, o-ntoarcere 

Fix la locul de plecare. 

E partea-a doua, vă e clar 

Efortul n-a fost în zadar 

Şi dacă nu v-aţi pripit 

Răspunsul corect l-aţi găsit 

O pasăre delicată 

Întâlnită doar la baltă 

Mult în deltă răspândită 

Este de oameni iubită 

Şi de lege ocrotită.

3. 

O pasăre migratoare 

De primăveri vestitoare 

Repede ai să găseşti 

Dar două părţi ai să ghiceşti 

Şir, indică prima parte 

De fiinţe, lucruri, de toate 

Nu e greu, e sinonim 

De la gramatică-l ştim 

Partea a doua-i o cafea 

Surogat, ce-ţi spune, bea 

Simplă nu e prea gustoasă 

Dar cu lapte-i delicioasă 

Iute leagă-le şi spune 

Care-i pasărea, pe nume.

4. 

Prima parte, ne şopteşte 

Că dumnealui prinde peşte 

Partea doua îţi permite 

Să intri, să ieşi pe tăcute 

Închide, deschide orice încăpere 

Camere, biblioteci, şifoniere 

La noi cuvântul este la plurar 

Şi completează prima parte ideal 

Pasărea ce-ndată-ai să ghiceşti 

Pe margine de ape o-ntâlneşti.

Ştiaţi că…

• ✅ Există păsări murdare. La pescăruşul albastru, cuibul, galerie săpată în pământ, miroase urât, părinţii sunt împroşcaţi de excrementele puilor. Dumbrăveanca, pasăre frumoasă, nu-şi curăţă niciodată cuibul ei ascuns în scorbură. La pupăză corpul puilor şi al părinţilor degajă o mireasmă respingătoare încă mult timp după ce au părăsit cuibul îmbibat cu excremente.
• ✅ Prepeliţa este una dintre cele mai grijulii mame şi în caz de pericol ea salvează puii cu preţul propriei vieţi. Ea fuge ţipând într-o parte, cade în iarbă de parcă ar fi rănită, sau bolnavă se aşază într-un loc deschis, în plină vedere, ca să-l atragă pe vânător. În acest timp, puişorii se ascund bine şi nu mai pot fi găsiţi.
• ✅ Coţofana, nevăstuica, gaiţa, ariciul distrug 37% din cuiburi, omul 32%. Numai în 31% din cuiburi puii rămân în viaţă. Observaţii îndelungate şi controlate au stabilit că, în general din 12 pui ieşiţi din ouă, la vârsta de doi ani ajunge numai unul.
• ✅ Cea mai lungă şi uimitoare călătorie o face chirighiţa, o mică pasăre polară. Când vine iarna în Arctica ea pleacă spre sud, până în Antarctica, unde iernează la poalele gheţarilor veşnici. În fiecare an ea parcurge aproximativ 35.000 km, dus şi întors. Fiecare drum durează trei luni. Rezultă că chirighiţa polară petrece jumătate din viaţă pe drum, iar pe cealaltă jumătate între zăpezi fie în Arctica fie la polul opus al globului, în Antarctica.

• ✅ Colibri, cea mai mică pasăre din lume, este urmărită pentru penele ei frumoase. De om nu se poate apăra. În schimb de şerpi se apără cu curaj şi succes. Când şarpele se apropie de puişorii ei, colibri în zbor abia observat se apropie de şarpe şi-l loveşte cu ciocul său ascuţit drept în ochi, înainte ca şarpele să aibă timp să o muşte.
• ✅ Cintezoiul ciocănitor din Insulele Galapagos se hrăneşte cu larvele ascunse sub scoarţa arborilor pe care le scoate cu ajutorul unui spin de cactus. După ce a reuşit să scoată şi să înghită prada nu aruncă spinul, ci îl ţine strâns în gheare pentru a-l folosi şi mai târziu. Dacă nu găseşte un spin de cactus, cintezoiul rupe o rămurică pe care o curăţă de frunze şi-o scurtează până la mărimea potrivită.
• ✅ Oamenii de ştiinţă care se ocupă cu etologia, ştiinţa comportării animalelor, sunt astăzi de acord că animalele au memorie, pot reţine experienţe din trecut, pot trage anumite concluzii, din aceste experienţe, căpătând deprinderi noi în raport cu situaţiile schimbate. Deosebit de pasionantă în acest sens este lucrarea lui M. Beniuc "Psihologia animală" în care pledează în mod ştiiţific despre inteligenţa la păsări, ca şi la alte grupe zoologice.
• ✅ Nicio pasăre nu se poate compara cu lăcustarul din stepele Asiei Centrale. La o lăcustă înghiţită, omoară încă 80-90 lăcuste. Un singur stol poate distruge până la 10 vagoane de lăcuste.

• ✅ În antichitate, la egipteni, ibisul era considerat pasăre sfântă. Fiindcă venirea lui coincidea cu revărsarea Nilului, se credea că aduce această binecuvântată şi aşteptată binefacere. Ei îmbălsămau corpul ibisului şi-l depuneau în mormintele faraonilor.
• ✅ Hinduşii cred că sufletele celor morţi trec în corpul animalelor, de aceea se poartă cu ele cu blândeţe. Prima lege de ocrotire a păsărilor datează în India din secolul al III-lea. În 1705, Petru cel Mare a dat un ucaz pentru protecţia animalelor din rezervaţia Izmailov din apropierea Moscovei. În prezent, protecţia naturii, în general şi ocrotirea păsărilor este prevăzută prin legi în cele mai multe ţări.

Ştiaţi că…

• ✅ Păsările cu penaj mătăsos de culoarea atlasului îşi construiesc enigmatice boschete, între tufişuri. Apoi aduc flori albastre şi galbene şi alte obiecte de culoare albastră pe care le aranjează în faţa boschetului. Apoi decorează boschetul, în interior, cu ornamente în albastru, amestecând mangal cu pulpa unui fruct şi cu salivă. Câteva luni (iunie decembrie) pasărea se joacă cu jucăriile ei colorate uitând de multe ori şi de hrană şi de apă şi de teama de duşmani. În lunile septembrie octombrie, femelele îşi părăsesc boschetele şi încep să-şi construiască cuiburi în copaci şi să-şi crească puii. Masculii nu iau parte în nici un fel la toate acestea, ci continuă să se joace cu aceeaşi ardoare cu jucăriile în boschet. Se pare că boschetele folosesc ca un fel de bursă, în care se încheie noi căsătorii, dacă unul din soţi s-a sfârşit din viaţă sau dacă a fugit.
• ✅ Mărimea oului depinde de mărimea păsării. La struţ oul cântăreşte până la 1.5 kg, are diametrul de 12-15 cm şi volumul egal cu 25-30 ouă de găină. Unele ouă sunt mici de tot, cât o boabă de cafea.

• ✅ Culoarea ouălor este foarte variată: oul casuarului este verde închis brun, al bâtlanului verde cenuşiu, al graurului albastru verzui, al păsării tinam din America liliachiu. O specie de colibri din Brazilia face ouşoare albe care după câteva zile devin roşii. Culoarea oului este rezultatul adaptării la mediu.
• ✅ Un neam de găinuşe din America se împerechează cu mai mulţi cocoşi şi dă fiecăruia câte un ou de clocit. Bărbaţii scot puii, îi cresc. Găinuşa le dă alte ouă şi astfel toţi cocoşii din jurul găinuşei scot şi cresc mai multe rânduri de pui din martie până în octombrie.
• ✅ Procedeul cucului de a pune ouăle în cuibul altor păsări care au grijă să clocească şi să-i crească puii este folosit de peste alte 70 de specii de păsări.
• ✅ Pasărea rinocer din regiunile tropicale zideşte femela în interiorul unei scorburi cu o pastă făcută din pământ moale, rumeguş de lemn şi salivă care se întăreşte. Lasă o mică gaură prin care cloşca scoate ciocul afară. Cât durează clocitul, două luni, masculul are grijă de hrana femelei şi apoi a puilor. Este atât de preocupat de soarta familiei încât uneori uită să şi mănânce, uneori se întâmplă să moară de inaniţie. Mama şi puii, când ies din cuib (va sparge intrarea) abia se pot mişca de graşi ce sunt.

• ✅ Durata clocirii variază după specii. Cu cât pasărea este mai mică cu atât timpul necesar este mai scurt. Colibri cloceşte numai 8 zile, păsările cântătoare mici 11-14 zile, prepeliţa, porumbelul de scorbură 17 zile, găinuşa 20 zile, ciuful mic 24, lebăda cucuiată 35, zăganul 55, albatrosul 81 zile.
• ✅ Grija cea mai mare pentru o familie este hrănirea puilor. O pereche de piţigoi albaştri hrănesc puişorii de 400 de ori pe zi, privighetoarea aduce hrană de 200 de ori, iar codoşul de 270 ori, graurii aduc până la 200-300 de omizi pe zi.

Ştiaţi că…

• ✅ În aproape fiecare specie de animale (şi la păsări) superioare există în "limbajul" propriu anumite semne prin care cel mai slab cere să fie cruţat de cel puternic. Atitudinea de înjosire se exprimă prin ghemuirea la pământ, jos la picioarele celui învingător sau printr-un ţipăt specific.
• ✅ Mijloacele de expresie proprii animalelor anumite mişcări şi atitudini de ameninţare, de luptă de atragere sau transmitere a unui anumit gen de informaţie sunt numite dansuri. Cele mai cunoscute sunt dansurile păsărilor. Dansurile albatroşilor sunt precedate de o serie întreagă de ceremonii pregătitoare: pasărea cară la cuib tot felul de materiale de construcţie scoţând ţipete ascuţite "se aplaudă" singure, clămpănindu-şi ciocurile, după care se înalţă pe vârful labelor şi îndreptându-şi aripile gigantice, cu capul repezit în aer, se leagănă de pe un picior pe altul dansând în jurul cuibului.

• ✅ Programul cel mai spectaculos îl oferă cocorii mici. Dimineaţa devreme şi pe seară pe o platformă netedă, se adună toţi cocorii care cuibăresc în vecinătate: şi masculii şi femelele. Se aşează în cerc; uneori în două sau chiar trei cercuri. În centrul cercului platforma e liberă pentru executarea dansului. Pe această platformă păsările sosesc în goană, când unele când altele şi joacă, lăsându-se la pământ sau făcând sărituri caraghioase în sus. Se înclină, îşi desfac şi îşi strâng aripile, îşi întind înainte gâturile lungi, îşi umflă guşa şi se acompaniază singure scoţând ţipete ca de trompetă. După ce s-au săturat să joace, se întorc în cerc şi în arenă ies în fugă alţi dansatori. Nu se ştie însă dacă dansează şi femelele sau acesta este privilegiul exclusiv al masculilor.
• ✅ Păsările cu penaj mătăsos din Australia şi Noua Guinee s-au făcut renumite în toată lumea prin pasiunea lor de a colecţiona tot felul de "jucării" colorate scoici, pietricele, pene, flori, fructe, cioburi, catarame, tot ce străluceşte şi sclipeşte în culori vii. Coţofenele, ciorile, stăncuţele, gaiţele, suferă şi ele de cleptomanie. Dar pe toate le-au întrecut ciorile indiene. Acolo unde trăiesc un număr mare, nu se poate lăsa nimic pe fereastră sau într-o cameră cu ferestre deschise, nici chiar batiste sau mănuşi. Fură totul. Odată, organele de urmărire, au stabilit, că un magazin de bijuterii era prădat în mod sistematic de o pereche de ciori indiene. Acestea au furat câteva kilograme de rame de ochelari din aur.

Ştiaţi că…

• ✅ La notatiţe (un neam de culici, oaspeţi de vară în tundră) masculii şi femelele şi-au schimbat rolurile. Femelele s-au emancipat: zboară, fluieră, fac curte cavalerilor, aleg locul cuiburilor şi le apără împotriva concurentelor. Masculii sunt ocupaţi cu treburi femeieşti: clocesc ouăle şi plimbă puii. Femelele sunt îmbrăcate în culori vii în concurenţă cu această diviziune a muncii. Masculii sunt cenuşii, cu aspect sărăcăcios. Masculii sunt paşnici, liniştiţi; femelele sunt războinice. După ce depune ouăle femela se socoteşte eliberată de toate obligaţiile părinteşti, se adună în cârduri rătăcesc fără grijă pe întinsul bălţilor, îşi iau zborul spre sud în mările şi oceanele regiunilor tropicale unde rămân să ierneze. Masculul se aşază pe ouă. După ce ies puii îi duce la apă şi mult timp îi apără de pericole.
• ✅ Şi alţi taţi, părăsiţi de soaţele lor, clocesc, se ocupă cu duioşie de copii, îi hrănesc, îi apără şi îi încălzesc. Jacarea din Brazilia, tinamiformele din America de Sud, struţul american (nandu), struţii australieni (emu şi casuarul).
• ✅ În cuibul bufniţei stau întotdeauna pui de vârste diferite: unii gata să zboare, alţii abia încep să se îmbrace în pene, iar alţii abia au ieşit din ouă. Bufniţele îşi hrănesc puişorii pe grupe. Femela cloceşte numai la început. După ce apar primii pui, ea împreună cu masculul, pleacă să vâneze departe, la 5-10 km distanţă de cuib, ouăle, ouate mai târziu, sunt încălzite de puii mai mari. După ce au ieşit din ouă şi cei mai mici pui, puii mai mari, îi apără, îndepărtând de cuib duşmanii mărunţi. Când anul este mai sărac în vânat se întâmplă, ca puii mai mari să-i devoreze pe fraţii lor mai mici. Acest canibalism este util speciei respective, puii sacrificaţi îi salvează pe cei mai mari de la moartea prin inaniţie.
• ✅ La unele păsări ca lişiţa, găinuşa de baltă, puii mai mari au grijă de fraţii şi surorile lor mai mici, rămaşi orfani.

• ✅ Puii de pinguin, după ce mai cresc puţin, se duc la "creşă". Aici se află adunaţi mii de pui negricioşi strânşi unul într-altul, care se încălzesc ca nişte fraţi buni.
• ✅ Pentru ca asociaţiile paşnice de animale să-şi atingă scopul, membrii lor trebuie să se înţeleagă bine unii pe alţii. În grădinile zoologice se întâmplă destul de des ca masculul de barză neagră să facă "curte" femelei de barză albă. Construiesc împreună un cuib, dar nu le este dat să-şi crească împreună puii deoarece conform ritualului
  
  încetăţenit în neamul berzelor urmează ca masculul să invite femela să ocupe cuibul şi să depună ouăle. Barza neagră dă mereu din cap chemându-şi la cuib soaţa dar femela nu-l înţelege pentru că la berzele albe invitaţia are loc sub altă formă: masculul clămpăneşte, scoţând sunete asemănătoare cu aplauzele, folosind ciocul.

Ştiaţi că...

• ✅ Fiecare exemplar de cărăbuş al cerealelor consumă în timp de două săptămâni circa 10 g boabe de secară, iar exemplarele distruse de păsările insectivore ar consuma aproximativ 10.000.000 kg ceea ce echivalează cu recolta ce ar încăpea într-un tren lung de 1.000 vagoane.
• ✅ O pereche de vânturei au distrus într-o lună 180 de popândăi şi 90 de şoareci. Ciuful consumă lunar până la 128 de rozătoare mici fiecare individ prinde şi distruge aproximativ 4.000 de şoareci.
• ✅ Circa 2.000 de specii de păsări vizitează florile în căutarea nectarului şi le polenizează. Toate sunt locuitoare ale regiunilor tropicale şi subtropicale. Cele mai adaptate sunt colibri şi nectariniidele. De obicei, ciocul lor este lung şi subţire, curbat în formă de seceră iar limba este tubulară, la vârf bifurcată şi franjurată. Franjurile se îmbibă bine cu nectar iar limba tubulară acţionează ca un piston.
• ✅ Inelările au demonstrat că perechile de privighetori îşi rămân credincioase de la un an la altul, ca şi faţă de teritoriul vechiului cuib (50 m la dreapta, 50 m la stânga).
• ✅ La fel ca la oameni, la păsări, proporţiile capului, ciocului, nasului, ochilor sunt diferite de la un individ la altul; masculii şi femelele îşi recunosc partenerul după aceste detalii şi după glas. Pescăruşii şi chirighiţele nu-şi confundă soţul cu o pasăre străină chiar la o distanţă de 20 m şi chiar dacă acesta tace. Dacă ţipă îl recunoaşte de la distanţe şi mai mari. Pinguinii imperiali, când se înapoiază cu prada, îşi găsesc fără greş puiul printre alte sute de pinguini tineri, înghesuiţi în grămadă.
• ✅ La păsările răpitoare, masculul vânează, asigurând hrana pentru întreaga familie, în timp ce femela cloceşte şi păzeşte puii. Femela rupe hrana în bucăţi şi o vâră în ciocurile lacome ale puilor. Dacă femela moare, de obicei mor şi puii dacă sunt prea mici ca să-şi poată rupe singuri hrana.

Știați că...

• ✅ La păsări, producerea sunetelor se face cu ajutorul unui organ numit Syrinx, aşezat în punctul unde traheea se bifurcă în cele două bronhii. La păsări laringele nu este dezvoltat. La păsările cântătoare, şapte perechi de muşchi, care pot acţiona independent unul de altul şi sunt mai dezvoltaţi la mascul, sunt legaţi de syrinx.
• ✅ Greutatea păsărilor variază mult de la o specie la alta: 80-100 kg la sturţ, 2 g la cea mai mică specie de colibri; 15-30 g vrabia, piţigoiul, rândunica; 10-12 kg pelicanul.
• ✅ Păsările pot atinge vârste impresionante. Unele lebede negre din Australia pot trăi 300 de ani; vulturul şi şoimul peste 100 de ani barza 19 ani; rândunica 16; cinteza 8; presura 7; privighetoarea 5 ani.
• ✅ Viteza zborului la păsări este impresionantă. Şoimul călător se aruncă asupra prăzii cu viteza de 300 km/oră; rândunica 80-100 km/oră drepneaua 250, iar fregata bate toate recordurile cu 400 km/oră.
• ✅ Cantitatea de hrană consumată zilnic este impresionantă. Într-o singură zi rândunica aduce mâncare puilor de peste 500 de ori. În stomacul unei ciocănitoare au fost găsite 1.000 de furnici. Un pui de cuc a înghiţit într-o singură zi 134 omizi, 18 puişori de şopârle şi câteva sute de larve de furnici. Barza poate înghiţi 20 de broaşte una după alta.
• ✅ Păsările prădătoare rezistă la foame până la o lună, iar cele mai mici mor după o zi două, iarna chiar mai repede.
• ✅ Multe păsări sunt foarte lacome. Vulturii se îndoapă atât de mult că nici nu pot zbura şi sunt siliţi să verse o parte din mâncarea înghiţită ca să se poată ridica în aer.
• ✅ Cormoranul înghite peştele întreg. Când prinde un peşte voluminos, se întâmplă un lucru neobişnuit; deşi capul peştelui ajuns în stomac începe să fie digerat, coada îi atârnă încă din ciocul larg deschis.
• ✅ Unele păsări fac rezerve de hrană. Sfrânciocul îşi înfige vânatul: insecte, şopârle, viermi, şoareci în ţepii de păducel sau de măceş. Un neam de ciocănitori din America face în trunchiul cactuşilor bătrâni găuri în care îşi ascunde fructele culese. Alunaru, care se hrăneşte cu nuci şi alune face depozite mici sub tufe, la rădăcina copacilor, în muşchi. Ţicleanul ascunde seminţe şi fructe în crăpăturile scoarţei copacilor şi le acoperă cu lut, ca semn de recunoaştere. Bufniţa siberiană depune şoarecii omorâţi în scorburi. O pasăre din America de Nord îşi face pentru iarnă rezerve de ghindă pe care o înfundă cu ciocul în găuri realizate în coaja copacilor. Toată coaja copacilor e plină de ghindă.

Din tainele migraţiei păsărilor

Este ceva minunat şi emoţionant în călătoriile păsărilor. 

An de an, în fiecare toamnă, ele pleacă şi se întorc în primăvară, totdeauna la aceleaşi date, totdeauna pe aceleaşi drumuri.

Toamna, părăsesc ţinutul în care cuibăresc şi pleacă în locuri cu climă mai caldă, unde pot găsi hrana de care au nevoie.

Păsările migratoare se pot împărţi în păsări oaspeţi de vară, păsări oaspeţi de iarnă şi păsări de pasaj. Păsările de pasaj zboară numai primăvara şi toamna pe deasupra României, poposind un timp în luncă şi Delta Dunării sau în alte locuri fără a cloci în ţinuturile noastre. 

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au observat dispariţia unui mare număr de păsări în timpul toamnei şi revenirea lor primăvara. Explicaţiile ce se dădeau atunci erau fanteziste, se spunea că rândunelele ar hiberna în mâlurile de pe fundul apelor, iar cucul s-ar transforma pe timpul iernii în uliu. 

Aristotel, în antichitate, era stăpânit de credinţa că unele păsări ar hiberna în scorburi în timp ce altele s-ar deplasa în ţările calde. 

Plinius, marele naturalist latin, avea aceleaşi păreri, numai că după el, hibernarea s-ar petrece în munţi spre partea expusă la soare.

Arhiepiscopul Olaus Magnus din Upsala afirmă că rândunelele se adună iarna în grupuri mari în regiunile cu stufărişuri, apoi se scufundă în apă unde rămân până primăvara. 

După Charles Morton, care a trăit la începutul secolului al-XVIII-lea păsările migrează iarna în lună.

J.L.Frisch este primul ornitolog care în anul 1740 a aplicat marcaje la păsări constând din fire roşii de mătase care le-a legat la picioarele rândunelelor. În 1770 naturalistul francez Buffon respinge teoria hibernării, combătând-o cu argumente şi susţine teoria migraţiei. Brehm (Germania), Ekstrom (Suedia), Middendorf (Rusia), au dovedit prin cercetările lor justeţea teoriei migraţiilor sezoniere la păsări. 

Cercetările au arătat că direcţia de zbor este impusă de poziţia geografică a locului de cuibărit faţă de locul de iernare şi de obstacolele naturale (munţi, mări, etc) aflate pe direcţia de zbor. 

Aproape fiecare specie de păsări, îşi are drumul său de migraţie din care cauză, stabilirea cu exactitate a căilor urmate de păsări este foarte dificilă. 

În drumul lor păsările zboară într-o anumită ordine variabilă după specii. Cocorii, gâştele, lebedele preferă şiruri aşezate în unghi, raţele sălbatice zboară una lângă alta în linie dreaptă, iar gâştele pe o linie oblică, una în spatele celeilalte. 

Păsările mici zboară în front larg. Alte păsări, mai ales cele mari, formează stoluri, mari, rotunde. Cocostârcii formează un stol voluminos, care se învârteşte în jurul axului în mişcări largi. Păsările alergătoare, cu aripi mici şi slabe, preferă mersul pe jos. 

Formaţia optimă se dovedeşte a fi cea în "V". În aceste şiruri ordonate pasărea îşi găseşte echilibrul cel mai perfect pentru a putea zbura, reducându-se într-o mare măsură rezistenţa aerului. Aceleaşi formaţii au fost adoptate şi de om pentru zborul escadrilelor de avioane deoarece în acest caz consumul de energie este minim, iar posibilităţile de manevrare sunt cele mai avantajoase. Omul a imitat natura ca în multe alte cazuri.

Unele specii migrează izolat sau în grupuri reduse, unele preferă să zboare ziua, altele noaptea. Se pot semnala unele particularităţi mai interesante. La cinteză masculii rămân peste iarnă în locurile de cuibărit iar femele migrează spre sud. 

La mierle migrează doar exemplarele tinere, celelalte devin sedentare. Rezultă că mierla migrează o singură dată în viaţă. Migrează izolat noaptea cucul, pupăza, privighetoarea sau în grupuri mici neregulate: sitari, becaţinele, ciocârliile, rândunelele. Migrează izolat ziua: porumbeii, turturelele, unele raţe, pescăruşii şi ciorile. 

La unele specii migrează mai întâi exemplarele tinere şi apoi cele mai vârstnice, alteori ordinea este inversă. 

Distanţa parcursă şi viteza de zbor depind de starea fiziologică a păsării, de situaţia meteorologică din perioada respectivă precum şi de cantitatea de hrană pe care o găseşte în timpul migraţiei. 

Gâştele se pot deplasa cu viteze variind între 65-80 km/oră, ciorile cu 50-52 km/oră, păsărelele cu 30-60 km/oră iar rândunelele cu 50-100 km/oră. Păsările se deplasează în etape şi fac popasuri pentru odihnă şi hrană. 

Berzele din Europa ajung în sudul Africii în aproximativ 100 zile, rândunelele în 60 de zile. 

Când zborul se efectuează peste ape, el este continuu până la ţărmul opus. 

Păsărelele colibri zboară peste Golful Mexic cca 1.000 km fără oprire timp de 15 ore. 

Dorst menţionează că albinărelul din sudul Asiei zboară neîntrerupt până în Africa de Sud, unde iernează, o distanţă de 3.000 km. 

Cea mai mare distanţă parcursă în zbor neîntrerupt este realizată de o specie de becaţine ce cuibăreşte în Japonia şi iernează în estul Australiei. 

Înălţimile zborurilor de migraţie variază între 100 m şi 1.000 m la păsările mici, 1.200-1.500 m la cele mari. 

În 1931 a fost fotografiat din avion un cârd de gâşte ce zbura peste Himalaya la 9.500 m. Aceasta dovedeşte perfecta adaptare a păsărilor pentru zborul la înălţimi mari, rezistenţa organismului de a supravieţui în aer rarefiat şi faptul că unele păsări zboară peste culmile munţilor fără a folosi trecătorile. La asemenea înălţimi omul nu poate supravieţui decât dacă-i administrează oxigenul necesar respiraţiei.

Cauzele care determină migraţia păsărilor sunt multiple şi complexe, unele istorice, altele actuale. Ele sunt rezultatul interacţiunii dintre condiţiile externe de viaţă, care s-au schimbat treptat de-a lungul mileniilor şi proceselor fiziologice care s-au fixat şi transmis prin ereditate, determinând ciclul anual de viaţă. 

Unele însuşiri, ca de exemplu, menţinerea direcţiei de zbor, deci capacitatea de orientare în timpul călătoriei, timpul de migraţie, păstrarea ariei de răspândire, sunt caractere ereditare ce se transmit urmaşilor din generaţie în generaţie. 

În dezlegarea definitivă şi completă a fenomenului de migraţie lucrează oameni de ştiinţă în toată lumea, iar dezlegarea tainelor acesteia rămâne o problemă de viitor.

Construirea cuibului

Pentru omul îndrăgostit de natură nu este nimic mai interesant, mai emoţionant decât să observe cu atenţie cum trudesc păsările să-şi facă cuibul. 

Perechea lucrează împreună, însă la unele specii, munca este împărţită; masculul aduce materialul şi femela construieşte. Lucrul merge repede şi soţia nu mai are răbdare, zboară înaintea soțului ca să-i ia din cioc cele aduse. În cel mult două săptămâni cuibul este gata. 

Unele cuiburi sunt atât de simple, încât este greu să le numeşti cuiburi, altele sunt adevărate opere de artă în faţa cărora omul rămâne uimit.

Pescăruşul ori caprimulgul depune ouăle direct pe pământ.

În Antarctica pinguinul aduce cu mare greutate şi de la distanţă pietricele cu care împrejmuieşte locul în care depune un ou. 

Turturelele îşi fac în copaci un cuib simplu, ca o farfurie întinsă, formată din câteva crenguţe şi câteva fire de paie prin care privit de jos se văd ouăle. 

Ciocârlia nu este numai o mare cântăreaţă dar şi o neîntrecută gospodină. Ea scurmă cu ghearele în pământ o mică gropiţă pe care o lărgeşte cu pieptul, o rotunjeşte şi apoi o căptuşeşte cu o salteluţă împletită, întreţesută din fire subţiri de paie, frunzişoare uscate şi rădăcini fine. 

Multe păsări preferă scorburile. Cucuveaua, papagalii, ciocănitoarea depun ouăle direct pe fundul scorburii. Graurul, vrabia, stăncuţa îşi căptuşesc fundul cuibului cu paie, frunze şi pene. Cuiburi originale confecţionează lebăda de iarnă, găinuşa de baltă, corcodelul. Făcut dintr-un braţ de stuf, papură şi plante acvatice uscate, cuibul e lăsat să plutească pe apă, purtat de curenţi şi vânt. 

Rândunica este o meşteriţă foarte pricepută. Ea ştie să aleagă pământul moale, să-l amestece cu firişoare de iarbă sau paie şi să lipească amestecul rezultat în aşa fel ca el să nu cadă. Clădeşte treptat. Pune temelia cuibului şi aşteaptă să se usuce. Clădeşte mai departe şi din nou aşteaptă să se usuce. 

La zidărie se pricep şi alte păsări. Coţofana după ce a aşezat un strat de crenguţe face din lut un fel de farfurie cu pereţi groşi de 2-3 cm, cu marginile îndoite înăuntru. 

Ţicleanul, numit şi ţoiul îşi face cuibul în scorburi părăsite dar zideşte cu lut gaura scorburei şi lasă doar un mic orificiu, pe măsura corpului său. Cuibul este căptuşit cu solzişori de pin (chiar în pădurea de foioase, face drumuri lungi pentru a aduce acest material). 

Cuibul ţicleanului de stâncă, din Caucaz, foarte solid construit numai din lut sub streaşina unei stânci sau într-o nişă, poate avea 15-18 kg greutate iar împreună cu lutul cu care umple crăpăturile din jur, poate ajunge la 30 kg greutate. Construcţia este atât de solidă că poate suporta greutatea unui om. Această pasăre are mărimea unei vrăbii. Pasărea călugăr, mare cât un cocostârc construieşte un cuib din crengi întărite cu lut înalt de 1m, larg de 2 m, greu de 100 kg. 

Cuibul salanganei, mare cât o jumătate de farfurie este făcut numai din saliva cleioasă a păsării care se usucă şi se întăreşte repede. Aceste cuiburi se vând la preţuri ridicate în pieţele marilor oraşe din China. 

În bucătăria chinezească nu este mâncare mai gustoasă ca supa din cuiburi de salangane. 

Una din cele mai interesante păsări din pădurile braziliene, pasărea olar, mare cât o mierlă, construieşte cuiburi de forma dovlecilor de la noi, din lut amestecat cu paie. Le construieşte din cărămizi, făcute de ea, de forma unui glonte mai mare. Le lipeşte cu ciocul şi le potriveşte cu ghearele de creanga unui copac. 

La unele păsări bărbatul construieşte iar femela se ocupă numai cu aranjarea interiorului. 

Pasărea croitor din Jawa construieşte cuibul din frunze pe care le apropie, le găureşte cu ciocul pe margine şi le coase cu fire de bumbac, apoi îl umple cu puf vegetal, petale de flori, pânze de păianjen. 

Privighetoarea de baltă de la noi împleteşte din frunze de stuf un leagăn original pe care fixează cuibul propriu zis împletit din fire de cânepă, urzici, pânză de păianjeni, păr de animale, lână, sforicele. 

Sticletele, mare meşter la construirea cuibului, face trei salteluţe din materiale diferite, toate bine ţesute şi îndesate. Salteluţa exterioară este ţesută din mâţişori de salcie şi plop, din licheni şi muşchi. Cea mijlocie este din material fin, fire de păr, lână, pene mici, firişoare de iarbă împletite cu mare grijă. Salteluţa din interior este numai din puf fin. 

Piţigoiul codat, mare cât o nucă, cu o coadă neobişnuit de lungă foloseşte pentru construcţia cuibului pene şi puf de la 19 specii de păsări şi fire de păr de la 67 de animale diferite. Într-un asemenea cuib s-au numărat peste 2.000 de pene diferite.

Materialul din care a fost construit cuibul unui cintezoi era compus din 2.400 fire de păr, 200 rădăcini, diverse buruieni şi frunze, 15 g lână de oaie, 50 g de aţă, 6 cm resturi de stofă.

Cel mai priceput constructor de cuiburi de la noi este piţigoiul pungar numit şi boicuş care trăieşte în Delta Dunării. Urzeala cuibului, în formă de pungă, o face din fire lungi de cânepă, urzică, trestie, papură. 

Din mâţişori de salcie şi plop, fire de bumbac, lână, păr de cal, pasărea răsuceşte, ţese, bate şi împleteşte cu cioculeţul o pâslă deasă care formează peretele rezistent al cuibului. Îl căptuşeşte cu puf de salcie, pene şi lână. Îl aşează în plină vedere, agăţat cu fire solide de o creangă de salcie. Cuiburile de boicuş se găsesc tot mai rar. Oamenii le caută şi le păstrează ca pe un obiect neobişnuit. Unii cred că sunt bune de leac. Pescarii le atârnă în cui ca simbol al armoniei casnice. Sârbii, le foloseau ca încălţăminte pentru copii, iarna. 

Pentru cuibărit multe păsări se adună în colonii mari. 

Cele mai interesante sunt domiciliile comune, în care fiecare familie locuieşte într-un "apartament" separat. Coloniile păsărilor republicani din Haiti şi Africa au cuiburile aşezate în copaci şi seamănă mult cu căpiţele de fân din copacii de la munte, de la noi. Cuibul are un mare acoperiş din paie şi bucăţi de coceni bine fixate de crengile copacilor, este ca o umbrelă lungă de 4-5 m, sub care pot fi ascunse 200-300 de apartamente fiecare cu intrare separată. În fiecare an se adaugă cuiburi noi. 

Fiecare specie îşi face cuibul într-un anumit fel şi foloseşte anumite materiale. Când însă condiţiile de viaţă se schimbă păsările se adaptează, folosind şi materiale neobişnuite. 

Într-o tăbăcărie din Austria a fost găsit un cuib de privighetoare construit numai din piele şi bucăţi mici de coajă de stejar. În ţări puternic industrializate se găsesc, cuiburi construite numai din firişoare fine de sârmă, fâşii multicolore de hârtie, resturi de ţigări şi chibrituri, arcuri fine de oţel. 

La fel de ciudate pot fi şi locurile alese pentru cuib. 

Nevoia de cuib este la un moment dat atât de puternică încât pasărea nu mai poate alege. S-au văzut cuiburi în borcane aruncate, în pantofi agăţaţi în pomi, maşini agricole, tuburi de canalizare, în clopote şi chiar în ţevile unor tunuri părăsite, în cutii de scrisori (piţigoii), în crengile voluminoaselor cuiburi de berze, stârci, acvile, vulturi. 

Unele păsări fac în fiecare an un cuib nou, altele preferă să le repare pe cele vechi. Într-un sat de pe Rin, un cuib de berze este folosit, aşa cum afirmă localnicii, neîntrerupt din secolul al XVI-lea.

Păsările sunt foarte curate

Multe din ele au nevoie de baie zilnică. În plină iarnă, când totul este acoperit de zăpadă, în locurile unde se adună puţină apă, se pot vedea cârduri de vrăbii care se scaldă cu rândul. Pescăruşii şi rândunelele ating în zbor razant suprafaţa apelor spălându-şi astfel aripile. Pentru unele păsări ajunge roua de dimineaţă; pentru altele o ploaie măruntă este un duş perfect; ele îşi desfac penele îşi întind aripile, ca să-şi spele cât mai bine penele. Cucuveaua de exemplu, zboară noaptea în ploaie cu penele zburlite şi cu coada desfăcută în evantai. Oricât ar părea de ciudat şi păsările de baltă, au nevoie de baie. Când raţele şi gâştele plutesc pe lac, apa le scaldă pe dinafară penele de pe abdomen, dar nu ajunge la puf şi piele. 

În orele de dimineaţă şi de după amiază, raţele şi gâştele, adunate în cârd, se înalţă şi apoi coboară brusc lovind cu aripile larg desfăcute apa; ridicând miliarde de picături, apoi se scufundă de mai multe ori. Această baie colectivă spală temeinic nu numai aripile ci şi toate penele şi pielea. După baie, păsările îşi "storc" pe mal penele cu ciocul şi se scutură de mai multe ori. După ce penele s-au uscat, păsările le ung cu grăsimea produsă de glanda uropigiană aflată deasupra târtiţei. Dacă păsările de baltă nu au posibilitatea să facă baie, penele lor devin sfărâmicioase, se deformează şi se udă la primul contact cu apa. 

Ca să scape de paraziţi multe păsări fac baie în praf sau nisip. Cocoşul de munte, cocoşul de mesteacăn, ierunca şi alte galinacee, dropia, fac baie în zăpadă. O pasăre din America de Sud foloseşte pentru dezinfectare furnici, care, după cum se ştie au în corpul lor acid formic cu acţiune puternic dezinfectantă. 

Pasărea se apropie de muşuroiul de furnici, prinde câte o furnică, îşi întinde bine aripile şi îşi freacă penele cu corpul furnicii pentru a scăpa de căpuşe. Sfrânciocul şi alte păsări pun pelin în cuib. Uleiurile eterice din pelin au proprietatea de a alunga insectele. Pelinul are o mare putere bactericidă şi insecticidă.

Ochii păsărilor

Observând un şoim în zbor, suntem surprinşi de siguranţa cu care se lasă în picaj asupra unui şoarece sau a unei lăcuste de la 20-30 m înălţime, iar vulturii care planează la mari înălţimi ne uimesc şi mai mult prin însuşirea de a descoperi fără greş o oaie moartă pe sol. Rezultatele cercetărilor de anatomie şi de fiziologie au dovedit că ochiul de pasăre a atins cea mai mare perfecţiune în raport cu ochii celorlalte vertebrate.

Chiar privit numai la exterior, ochiul se remarcă prin dimensiunile sale mari; în schimb conturul său se abate totdeauna, mai mult sau mai puţin, de la forma sferică.  
La limita dintre sclerotică şi cornee, găsim, pe sclerotică un inel scleros format din câteva plăci osoase, care strângând mai mult sau mai puţin ochiul în acest loc, bombează corneea anterior. În felul acesta, la majoritatea păsărilor globul ocular este mai mult lat decât adânc, iar fundul ochiului pe care se formează imaginea permite, datorită convexităţii sale reduse, imagini cu contururi precise. Ochiul păsării este adaptat pentru vederea la distanţă, ca şi la mamifere dar procesul de acomodare decurge, aici, diferit. Acomodarea activă pentru vederea din apropiere se face prin compresiunea cristalinului elastic cu ajutorul musculaturii irisului. Într-un singur punct al retinei umane şi anume în pata galbenă sunt concentrate un număr de elemente vizuale care pot ajunge până la 150.000 pe mm².  
Multe păsări posedă două sau chiar trei puncte de acest fel, în care vederea este deosebit de clară; la păsările de pradă găsim concentrate aproape un milion de celule vizuale pe mm², vrabia are 400.000, codobatura 120.000.  
Ca o adaptare la necesitate unei vederi foarte clare, se constată că multe păsări rotesc ochiul, în aşa fel, încât razele de lumină care pornesc de la obiectul fixat să ajungă la gropiţele vizuale. Vederea binoculară (fixarea simultană a aceluiaşi obiect cu ambii ochi), proprie omului nu este pe deplin realizată la pasăre. Axele vizuale ale ochilor, dispuşi foarte lateral pe cap, diverg atât de puternic, încât, numai puţine specii de păsări pot reuni axele vizuale în direcţia ciocului. În general, fiecare ochi este folosit separat (vederea monoculară), obţinându-se astfel, un unghi vizual foarte larg. La bufniţe ochii, dispuşi foarte adânc în orbite, sunt imobili. De aceea ele se remarcă prin rotirile puternice ale capului.  
O caracteristică deosebită a ochiului de pasăre, a cărui funcţie nu este pe deplin lămurită este o formaţiune, cutată în formă de evantai, puternic vascularizată, pieptenele (pecten) care pornind din apropierea petei oarbe se răsfiră în corpul vitros (umoarea sticloasă), putând ajunge la unele specii până la suprafaţa cristalinului. După unele ipoteze, acesta, ar servi neutralizării acidului carbonic care se formează în retină în urma metabolismului intens.

De ce cântă păsările

Cu păsările, natura a fost mai darnică decât cu alte vieţuitoare. Frumuseţea şi zborul ne încântă ochii, iar cântecul lor este una din cele mai alese şi mai vii plăceri ale auzului. Dar "de ce cântă păsările?". H. Howard în 1920 recunoaşte în cântecul păsărilor un rol biologic bine definit; cântecul nu este altceva decât o declaraţie de luare în posesie a teritoriului. Acest rol al cântecului se află consemnat de mai bine de 2300 de ani în lucrările filosofului şi naturalistului antic Aristotel.
  Ocuparea şi apărarea unui teritoriu este o reacţie uşor de înţeles. Întinderea lui trebuie să asigure păsării resursele alimentare necesare creşterii puilor. Cântecul în cazul acesta, poate fi privit ca un cântec de luptă. Prin el, pasărea îl pune în gardă pe eventualul intrus şi-l previne să stea la distanţă de teritoriul care aparţine celui care cântă.
  Când o pasăre, care încă nu are un teritoriu propriu, caută unul neocupat, ea începe să cânte încetişor şi rămâne pe ramurile de jos ale tufelor. Dacă nu întâmpină nici o opunere, începe să cânte mai tare şi sare pe ramurile de mai sus. Dacă nu aude niciun răspuns, face înconjurul teritoriului şi termină prin a se proclama proprietara lui. Atunci începe să cânte cât poate de tare. Cântecul trebuie să fie puternic ca să fie auzit până la marginile teritoriului. Cântecul cucului, mierlei, sturzului, în condiţii acustice favorabile, se aude la 3 km. Când apare un intrus în teritoriu ocupat, stăpânul lui începe să cânte cu putere. De cele mai multe ori atâta ajunge pentr a-l convinge pe intrus să bată în retragere.
  Cântecul are şi un alt rol biologic la fel de important. După ce şi-a asigurat terenul, grija masculului este să-şi găsească perechea. Perioda ocupării teritoriului şi a formării cuplului durează scurt timp. Pasărea cântă şi acum. Cei mai mulţi ornitologi admit că pentru păsări cântecul este o necesitate, vitală, care le face plăcere, o cale de cheltuire a energiei vitale amplificată de ciclurile naturii. Numai aproximativ jumătate din speciile de păsări au darul de a cânta. Păsările ţinuturilor tropicale sunt mai multe şi cu penaj neobişnuit de frumos, dar numai 1% dintre ele cântă. Cântăreţii buni sunt de talie mică şi îmbrăcaţi în strai modest.
  Însuşirea de a cânta este ceva instinctiv, ceva cu care pasărea se naşte. La mierlă, pitulice, măcăleandru, codobatură puişorii încep să cânte încă din cuib.
  Multe păsări îşi îmbogăţesc repertoriul, adaugă strofe şi triluri noi, auzite de la alte păsări, de alte neamuri de aceea păsările mai bătrâne au un repertoriu mai bogat, cântă mai frumos, mai variat.
  Arta cântecului este superioară acolo unde "concurenţa" este mai mare. Fiecare neam de păsări are cântecul lui şi în fiecare neam, alături de cântăreţi buni sunt şi mulţi cântăreţi slabi. Păsările de oraş cântă mai slab decât cele din câmpii şi păduri.
  Multe păsări produc sunete şi zgomote ciudate, neobişnuite pentru o pasăre. Glasul unui neam de stăncuţe din nordul Europei seamănă cu plânsul unui om grav bolnav, ţipătul cocoşului de munte din America aminteşte urletul lupilor, în Peru o pasăre ţipă ca un purcel, pasărea ibis din Africa scoate ţipete ca plânsul unui copil (vaiete, plânsete, bocete, întretăiate cu ţipete sfâşietoare).
  Ţipetele huhurezului auzite de departe par când hohote de râs, când lătrături de câini, când nechezat de cal. Caprinulgii din Africa miaună pe tonuri diferite timp de cinci-zece minute (adevărate concerte de pisici).
  Vestita pasăre liră din Australia este o imitatoare neîntrecută a oricăror zgomote (lătrături, hohote de râs, ţipete de copii, cântecele altor păsări, zgomote de fierăstrău, etc).
   Gaiţa poate imita nu mai puţin de 25 de păsări şi multe zgomote greu de reprodus (orăcăitul broaştei, scârţâitul fierăstrăului, fluieratul locomotivei, claxonul automobilului).
  S-au făcut numeroase înregistrări ale cântecului păsărilor. Reproducerea cântecului prin note şi executarea lor la diferite instrumente muzicale au dat rezultate frumoase, aproape de realitate. S-au putut reproduce notele în succesiunea lor, însă un lucru nu s-a putut reproduce: timbrul, adică tocmai ce este mai caracteristic într-un cântec, culoarea, căldura lui.

Dublu click pentru vizualizare pe tot ecranul - apoi dublu click pentru revenire la pagină...

Despre păsări

Încrengătura Craniata 

Subîncrengătura Gnathostomata Supraclasa Tetrapoda

Clasa Aves = Păsări

Subclasa Paleognathae - Păsări alergătoare (struţi, kiwi)
Subclasa Neognothae-Păsări zburătoare cu numeroase ordine

Aproape oriunde vom colinda pe globul nostru pământesc vom întâlni mişcarea elegantă, în aer, a păsărilor, care-şi vestesc prezenţa, de cele mai multe ori, şi prin "glasul" lor inimitabil. Pe ţărmurile îngheţate de la poli, în tundrele arctice, în deşerturi, pe apele oceanelor, pe vârfuri de munte pretutindeni omul este întâmpinat de aceste vietăţi. Păsările reprezintă o lume minunată prin diversitate, obiceiuri, valoare economică, har de a stimula imaginaţia înaripată a omului. De la bijuteriile cât unghia ale colibrilor până la masiva siluetă a păsărilor girafă, cum sunt numiţi struţii, de la elegantele păsări ale paradisului până la uriaşii stăpâni ai văzduhului, fregatele şi condorii, care stăpânesc întinderile oceanice sau inaccesibilele piscuri ale Anzilor, păsările îşi aduc nota caracteristică de formă, culoare şi dinamism la peisajul Terrei. De aceea din cele mai vechi timpuri păsările au intrat în atenţia omului. Mitologia popoarelor le confirmă prezenţa în rândul fiiţelor supranaturale sau a zeităţilor, iar folclorul de pe toate meridianele lumii este plin de prea frumoasele legende inspirate de păsări.
Din cele mai vechi timpuri omul a văzut în păsările comestibile o sursă de hrană, în cele cântătoare un izvor de desfătare, în cele cu penaj frumos, materie primă fie pentru cerinţele modei europene, fie pentru confecţionarea costumelor rituale la unele populaţii băştinaşe de pe alte continente.
România este una din puţinele ţări înzestrate de natură cu nenumărate bogăţii naturale, strânse într-o neîntrecută armonie.
Marea şi muntele, şesul şi dealul, pădurea şi stepa, numeroasele ape curgătoare, clima, pământul roditor, vegetaţia bogată şi variată au creat condiţii prielnice pentru traiul înaripatelor. Aşa se explică de ce ţara noastră posedă una dintre cele mai bogate faune ornitologice.
Din cele circa 8600 de specii de păsări în Asia şi Europa se întâlnesc 1.100 specii. În România trăiesc 356 specii ceea ce reprezintă 33% din avifauna acestor continente.
Una dintre cele mai interesante regiuni de pe întreg globul este Delta Dunării care, prin variaţia, bogăţia şi frumuseţea faunei, întrece cele mai cunoscute delte din lume. Delta noastră este în toate anotimpurile plină de lumea înaripatelor. Aici, în acest colţ de basm este împărăţia păsărilor, este paradisul lor.
Cele circa 8600 specii, însumând mai bine de 75 miliarde de exemplare îşi trag originea din acel greoi Archaepteryx care, în urmă cu 150 milioane de ani nu-şi lepădase încă toate caracterele de reptile.
Natura a fost darnică cu păsările. Dintre toate vieţuitoarele, ele sunt înzestrate cu mijloacele cele mai perfecte şi mai variate pentru mişcare.
Toate păsările şi numai ele, sunt acoperite cu pene uşoare, rezistente, rele conducătoare de căldură, elastice şi adesea viu colorate. Învelişul de pene le ajută la zbor, în menţinerea căldurii le apără de umezeală şi le face atrăgătoare prin curcubeul culorilor.
Aparatul respirator al păsărilor prelungit prin sacii aerieni este adaptat consumului intens de oxigen necesar pentru producerea unei cantităţi mari de energie cerut de mişcarea lor continuă. Scheletul uşor (oase pneumatice) lipsa dinţilor,carena osului pieptului sunt alte mijloace necesare pentru zbor.
Aceste tetrapode homeoterme, adaptate la zbor, cu corpul fusiform şi mersul biped, cu creierul dezvoltat şi simţurile perfecţionate, cu inima voluminoasă comparativ cu a reptilelor sunt animale foarte mobile şi fac mişcări foarte variate: mers, salt, alergat, căţărat, înot şi zbor. Zborul este cel mai perfect, mai rapid şi mai avantajos mod de locomoţie. El asigură cea mai mare libertate de mişcare, şterge hotarele dintre uscat şi mare, iar munţii, deşerturile şi oceanele nu mai reprezintă piedici de netrecut. Prin zbor pasărea ajunge mai repede la locul care-i oferă hrană şi adăpost, prin zbor îşi urmează prada şi scapă mai uşor de pericol.
La nicio specie de animale procesele fiziologice nu sunt atât de intense ca la păsări. Inima omului bate de 75-80 de ori pe minut. La curcan pulsul este de 90, la găină 210, la stăncuţă 340, la rândunică 800, la colibri 1000.
Viaţa atât de agitată a păsărilor cere un consum mare de energie, poate mai mare decât al tuturor animalelor.
Păsările au nevoie de hrană multă şi de bună calitate. Unele păsări mănâncă toată ziua. Cantitatea de nectar consumat pe zi de o pasăre colibri este de două ori mai grea decât corpul ei. O privighetoare sau un piţigoi mănâncă zilnic insecte în greutate egală cu greutatea corpului lor.
Toate păsările au un rol bine definit în păstrare echilibrului biologic. Nimicind rozătoare, insecte şi larvele lor ele apără o bună parte din recoltă. Răpitoarele de zi formează o armată de agenţi sanitari care distrug cadavrele de animale sălbatice.
Fiind răspândite pe întreg glob pământesc, păsările au o mare importanţă economică. Unele au fost domesticite şi sunt crescute pentru carne, ouă, puf, pene şi chiar pentru frumuseţea penajului şi activităţi sportive. Multe păsări sălbatice sunt vânate pentru carnea şi penele lor. Cele mai multe sunt folositoare pentru că se hrănesc cu insecte dăunătoare culturilor, cu ouăle şi larvele acestora, cu melci, cu mamifere rozătoare şi cu seminţe de plante dăunătoare. Pentru grădini, livezi de pomi şi păduri cele mai folositoare sunt: piţigoii, muscarii, pitulicile, ciocănitoarele, silviile, cintezele, fâsele, cucul, ţicleanul, cojoaica, guşă roşie, pupăza şi multe altele.
Pentru culturile de cereale şi alte plante de cultură cele mai folositoare sunt: graurii, prepeliţele, ciocârliile, presurile, codobaturile şi sticleţii care îşi hrănesc puii cu insecte şi larve de insecte iar ca adulţi, pe lângă insecte consumă şi seminţele multor plante nefolositoare, scaieţi şi buruieni.
  Lăcustarul distruge un număr mare de lăcuste, iar vânturelul, vânturelul de seară şi vânturelul mic, deşi sunt păsări răpitoare consumă mai ales lăcuste, coropişniţe şi şoareci rareori şopârle şi păsări. Dintre păsările răpitoare folositoare sunt şorecarul, striga, cucuveaua, ciuful şi unii huhurezi care stârpesc o mulţime de rozătoare de pe câmpii din păduri şi de pe lângă aşezările omeneşti. O strigă aciuată pe lângă casa omului stârpeşte mai mulţi şoareci şi şobolani decât ar face-o trei pisici.
Pentru a ne asocia, păsărilor folositoare, în lupta contra insectelor şi rozătoarelor dăunătoare, trebuie să le atragem şi să le colonizăm în număr cât mai mare în livezi şi grădini, să le oferim locuri şi mijloace de cuibărit, să le apărăm contra duşmanilor, să le procurăm apa şi hrana necesară pe timp de iarnă celor sedentare. Când zăpada acoperă culturile şi tufişurile, când frigul se înăspreşte, păsările mici suferă mult de foame, de frig şi pier în număr mare. Atunci trebuie să le oferim hrana necesară, seminţe de floarea soarelui, de cânepă al căror conţinut uelios dă păsărilor căldura necesară şi le fereşte de îngheţ, să prindem de crengile copacilor bucăţi de seu sau de slănină, să le oferim boabe de cereale sau uruială. În nici un caz nu trebuie hrănite cu miez de pâine sau mămăligă care fermentează în stomacul lor şi le cauzează moartea.
Îngrijirea păsărilor folositoare trebuie să fie una din preocupările plăcute ale tineretului, în special ale copiilor. Din toate vieţuitoarele pământului omul a găsit cea mai mare înrudire sufletească cu păsările. De ele se simte legat, lor le acordă simpatie şi dragoste. În legende, în cântece, în doine, în poeziile populare păsările ocupă locul imediat după flori. Poeţii din toate timpurile le-au cântat.
Reprezentând o parte din peisaj, păsările sunt în acelaşi timp podoaba lui aleasă. Înzestrate de natură cu vioiciune, cu mare putere de viaţă ele sunt şi cele mai animate fiinţe din natură. Acolo unde lipsesc păsările şi cea mai frumoasă privelişte pare goală, lipsită de viaţă. Generaţia noastră are datoria să le ocrotească, să lase generaţiilor viitoare bogăţiile şi frumuseţile naturii în stare mai bună şi în cantităţi sporite decât le-a primit de la generaţiile precedente.