Din tainele migraţiei păsărilor

Este ceva minunat şi emoţionant în călătoriile păsărilor. 

An de an, în fiecare toamnă, ele pleacă şi se întorc în primăvară, totdeauna la aceleaşi date, totdeauna pe aceleaşi drumuri.

Toamna, părăsesc ţinutul în care cuibăresc şi pleacă în locuri cu climă mai caldă, unde pot găsi hrana de care au nevoie.

Păsările migratoare se pot împărţi în păsări oaspeţi de vară, păsări oaspeţi de iarnă şi păsări de pasaj. Păsările de pasaj zboară numai primăvara şi toamna pe deasupra României, poposind un timp în luncă şi Delta Dunării sau în alte locuri fără a cloci în ţinuturile noastre. 

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au observat dispariţia unui mare număr de păsări în timpul toamnei şi revenirea lor primăvara. Explicaţiile ce se dădeau atunci erau fanteziste, se spunea că rândunelele ar hiberna în mâlurile de pe fundul apelor, iar cucul s-ar transforma pe timpul iernii în uliu. 

Aristotel, în antichitate, era stăpânit de credinţa că unele păsări ar hiberna în scorburi în timp ce altele s-ar deplasa în ţările calde. 

Plinius, marele naturalist latin, avea aceleaşi păreri, numai că după el, hibernarea s-ar petrece în munţi spre partea expusă la soare.

Arhiepiscopul Olaus Magnus din Upsala afirmă că rândunelele se adună iarna în grupuri mari în regiunile cu stufărişuri, apoi se scufundă în apă unde rămân până primăvara. 

După Charles Morton, care a trăit la începutul secolului al-XVIII-lea păsările migrează iarna în lună.

J.L.Frisch este primul ornitolog care în anul 1740 a aplicat marcaje la păsări constând din fire roşii de mătase care le-a legat la picioarele rândunelelor. În 1770 naturalistul francez Buffon respinge teoria hibernării, combătând-o cu argumente şi susţine teoria migraţiei. Brehm (Germania), Ekstrom (Suedia), Middendorf (Rusia), au dovedit prin cercetările lor justeţea teoriei migraţiilor sezoniere la păsări. 

Cercetările au arătat că direcţia de zbor este impusă de poziţia geografică a locului de cuibărit faţă de locul de iernare şi de obstacolele naturale (munţi, mări, etc) aflate pe direcţia de zbor. 

Aproape fiecare specie de păsări, îşi are drumul său de migraţie din care cauză, stabilirea cu exactitate a căilor urmate de păsări este foarte dificilă. 

În drumul lor păsările zboară într-o anumită ordine variabilă după specii. Cocorii, gâştele, lebedele preferă şiruri aşezate în unghi, raţele sălbatice zboară una lângă alta în linie dreaptă, iar gâştele pe o linie oblică, una în spatele celeilalte. 

Păsările mici zboară în front larg. Alte păsări, mai ales cele mari, formează stoluri, mari, rotunde. Cocostârcii formează un stol voluminos, care se învârteşte în jurul axului în mişcări largi. Păsările alergătoare, cu aripi mici şi slabe, preferă mersul pe jos. 

Formaţia optimă se dovedeşte a fi cea în "V". În aceste şiruri ordonate pasărea îşi găseşte echilibrul cel mai perfect pentru a putea zbura, reducându-se într-o mare măsură rezistenţa aerului. Aceleaşi formaţii au fost adoptate şi de om pentru zborul escadrilelor de avioane deoarece în acest caz consumul de energie este minim, iar posibilităţile de manevrare sunt cele mai avantajoase. Omul a imitat natura ca în multe alte cazuri.

Unele specii migrează izolat sau în grupuri reduse, unele preferă să zboare ziua, altele noaptea. Se pot semnala unele particularităţi mai interesante. La cinteză masculii rămân peste iarnă în locurile de cuibărit iar femele migrează spre sud. 

La mierle migrează doar exemplarele tinere, celelalte devin sedentare. Rezultă că mierla migrează o singură dată în viaţă. Migrează izolat noaptea cucul, pupăza, privighetoarea sau în grupuri mici neregulate: sitari, becaţinele, ciocârliile, rândunelele. Migrează izolat ziua: porumbeii, turturelele, unele raţe, pescăruşii şi ciorile. 

La unele specii migrează mai întâi exemplarele tinere şi apoi cele mai vârstnice, alteori ordinea este inversă. 

Distanţa parcursă şi viteza de zbor depind de starea fiziologică a păsării, de situaţia meteorologică din perioada respectivă precum şi de cantitatea de hrană pe care o găseşte în timpul migraţiei. 

Gâştele se pot deplasa cu viteze variind între 65-80 km/oră, ciorile cu 50-52 km/oră, păsărelele cu 30-60 km/oră iar rândunelele cu 50-100 km/oră. Păsările se deplasează în etape şi fac popasuri pentru odihnă şi hrană. 

Berzele din Europa ajung în sudul Africii în aproximativ 100 zile, rândunelele în 60 de zile. 

Când zborul se efectuează peste ape, el este continuu până la ţărmul opus. 

Păsărelele colibri zboară peste Golful Mexic cca 1.000 km fără oprire timp de 15 ore. 

Dorst menţionează că albinărelul din sudul Asiei zboară neîntrerupt până în Africa de Sud, unde iernează, o distanţă de 3.000 km. 

Cea mai mare distanţă parcursă în zbor neîntrerupt este realizată de o specie de becaţine ce cuibăreşte în Japonia şi iernează în estul Australiei. 

Înălţimile zborurilor de migraţie variază între 100 m şi 1.000 m la păsările mici, 1.200-1.500 m la cele mari. 

În 1931 a fost fotografiat din avion un cârd de gâşte ce zbura peste Himalaya la 9.500 m. Aceasta dovedeşte perfecta adaptare a păsărilor pentru zborul la înălţimi mari, rezistenţa organismului de a supravieţui în aer rarefiat şi faptul că unele păsări zboară peste culmile munţilor fără a folosi trecătorile. La asemenea înălţimi omul nu poate supravieţui decât dacă-i administrează oxigenul necesar respiraţiei.

Cauzele care determină migraţia păsărilor sunt multiple şi complexe, unele istorice, altele actuale. Ele sunt rezultatul interacţiunii dintre condiţiile externe de viaţă, care s-au schimbat treptat de-a lungul mileniilor şi proceselor fiziologice care s-au fixat şi transmis prin ereditate, determinând ciclul anual de viaţă. 

Unele însuşiri, ca de exemplu, menţinerea direcţiei de zbor, deci capacitatea de orientare în timpul călătoriei, timpul de migraţie, păstrarea ariei de răspândire, sunt caractere ereditare ce se transmit urmaşilor din generaţie în generaţie. 

În dezlegarea definitivă şi completă a fenomenului de migraţie lucrează oameni de ştiinţă în toată lumea, iar dezlegarea tainelor acesteia rămâne o problemă de viitor.