Ştiaţi că…

• ✅ Peştii pot trăi la Polul Sud pentru că au, în trupul lor o glicoproteină care îndeplineşte exact funcţia antigelului dintr-un radiator de automobil, menţine sângele peştilor respectivi, lichid, la o temperatură la care, în mod normal, ar trebui să se congeleze. Se ştie că peştii au temperatura corpului variabilă, nu au mecanisme termoreglatoare.
• ✅ Dacă într-o zi senină peştele încetează brusc să mai vină la undiţă este semn sigur că timpul se va schimba, că multe zile în şir va fi timp urât. Dacă peştii sar din apă şi prind musculiţe din aer sau nu se apropie de momeală, va ploua sigur.
• ✅ În Marea Japoniei există o serie de peşti care avertizează despre declanşarea unui cutremur. Ei dau semne de agitaţie, nu numai în mediul lor natural ci şi când sunt puşi în acvarii sau borcane cu apă. De aceea, aceşti peşti seismograf sunt mult crescuţi de localnici, iar indicaţiile lor sunt foarte serios luate în consideraţie.
• ✅ În adâncurile oceanelor trăiesc aşa numiţii peşti pescari. Pe capul acestor peşti se află o undiţă lungă la unii dintre ei atingând o lungime de 10 ori mai mare decât corpul, care, întocmai ca un elastic se poate întinde şi scurta pe care pâlpâie încetişor momeala o mică bilişoară care luminează pe întuneric. Peştele înşelat, calmarul sau racul, se aruncă asupra micului foc şi nimereşte drept în dinţii "pescarului".
• ✅ Rechinii au trei sferturi din creier specializat să dezvolte un simţ olfactiv (al mirosului) fantastic, un soi de pipăit la distanţă (terminaţiile nervoase externe de pe întreg corpul în contact cu apa) datorită căruia simte un peşte prins într-un cârlig la 1000-2000 m distanţă. Ochii, la lumină devin închişi datorită unor celule care produc o substanţă antirefractară care dispare la întuneric. Intestinele ocupă un spaţiu extrem de mic, căci sunt strânse în cute, ca un jgheab lamelat având astfel o suprafaţă de absorbţie mai mare. Rechinul ţine post negru când este femelă pe punctul de a naşte sau bunic în vizită la cei mici. Dintre cei care atacă obişnuit omul sunt cunoscuţi: rechinul albastru, cel verde, cel alb şi rechinul tigru. Norma generală însă este să nu te încrezi chiar în cei ce par inofensivi.

• ✅ Multă vreme s-a crezut că lumea mărilor şi oceanelor este mută. Limbajul peştilor a rămas atâta timp necunoscut din cauză că nu poate fi auzit în apă. Suprafaţa apei constituie un fel de barieră fonică întrucât la trecerea sunetelor din apă în aer, acesta din urmă le "înghite" 99% din energie. Acum se ştie că locuitorii subacvatici, peştii, folosesc diverse semnale acustice pentru a comunica între ei în ocaziile importante, ca de pildă: căutarea hranei, atacul unor peşti răpitori, înmulţirea. Locuitorii subacvatici posedă mai multe feluri de organe de vorbire. Mulţi peşti scot sunete frecându-şi dinţii faringieni care produc un fel de ţârâit cu frecvenţa de 4.800 herţi. Alţii posedă articulaţii mobile.
  
  Organul cel mai frecvent este vezica înotătoare pe care peştii o lovesc ca pe o tobă. Ea scoate sunete grave, cu frecvenţa de 75-300 herţi. Procesul este comandat, în general, de o anumită arie din creierul mic. Gama sunetelor merge de la foşnete şi trosnituri, gâlgâit şi ciripit până la un adevărat huruit de tobă. Rechinul scrumbiilor parcă fluieră, peştele papagal scrâşneşte metalic, ariciul de mare aminteşte scârţâitul unei uşi ruginite, scorpionul de mare bâzâie ca un generator electric.