Știați că...

• ✅ Unul dintre cele mai interesante fenomene printre speciile de batracieni îl constituie broasca păroasă care trăieşte în Camerun (Astylostermis robustus). A fost denumită astfel după formaţiunile dermice filiforme ce-i atârnă de partea posterioară a coapselor şi în regiunea şalelor, unde formează încâlcituri păroase ce ating o dezvoltare maximă în perioada împerecherii, ajungând atunci la 10-15 mm lungime. Se crede că ar fi o manifestare a excesului de energie a organismului masculului, în perioada împerecherii.
• ✅ Broaştele zburătoare din Asia şi Madagascar sunt capabile să plutească în zbor planat ca şi cum ar coborî cu paraşuta. Degetele picioarelor sunt unite prin membrane interdigetale prevăzute cu discuri adezive.
• ✅ Salamandra uriaşă (Megalobatrachus davidianus) care trăieşte numai în China este socotită ca cel mai mare amfibian al timpurilor noastre, ajungând până la 159 cm lungime (coada ocupă două cincimi). Se zice că ar avea longevitatea cea mai mare printre batracieni (până la 55 ani). Este vânată pentru carnea foarte gustoasă căreia se atribuie şi proprietăţi terapeutice.
• ✅ În America de Nord se întâlnesc speciile genului Siren denumiţi tritoni cu braţe care posedă numai membre anterioare cu câte patru degete. În ceea ce priveşte membrele posterioare nu se găsesc urme nici pe schelet.
• ✅ Există batracieni fără picioare apode. Deşi după forma exterioară par şerpi sau, mai corect, râme, constituţia internă indică natura lor de batracieni. Duc viaţă subterană de aceea sunt greu de observat. Se deplasează târându-se încet. Aria lor de răspândire cuprinde exclusiv ţările ecuatoriale. Hrana constă din viermi şi alte vietăţi mici din sol. Unele trăiesc în apropierea furnicarelor din care se hrănesc. Unele nasc pui, altele îşi depun ouăle în găurile din sol, în apropierea apei. Femela se încolăceşte în jurul lor pentru a le menţine umede. Ouăle părăsite pier. Toate speciile de apode sunt cuprinse în familia Coeciliidae (Scormonitori inelaţi). Una din cele mai cunoscute specii este scormonitorul orb ceilonez (Ichtyophis glutinosus) lung de circa 40 cm care se hrăneşte cu şerpi mici şi râme. Forme zvelte şi deosebit de lungi aparţin genului sudamerican al scormonitorilor vermiformi (Coecilia) ca de exemplu (Coecilia pachynema) cu lungimea de circa 1m.

Ştiaţi că…

• ✅ Broasca râioasă mare (Bufo bufo) este un animal foarte lacom, distruge multe animale dăunătoare, dovedindu-se folositoare grădinilor şi terenurilor cultivate, de aceea este ocrotită prin legile protecţiei naturii.
• ✅ Muştele din genul Lucilia depun ouăle pe pielea broaştelor râioase. Larvele, care eclozează după două zile, pătrund în orificiile nazale şi mănâncă încet tot interiorul capului cu excepţia creierului. Ocazional se poate vedea rătăcind câte o astfel de broască groaznic mutilată.
• ✅ Cea mai cunoscută broască râioasă a Americii este aga denumită şi Sapo (Bufo marinus) lată de 8-12 cm şi lungă de 14-25 cm care de obicei se mişcă păşind. Se hrăneşte cu furnici şi alte insecte. Se pare că secreţia glandelor era folosită la prepararea unei otrăvi foarte active pentru săgeţi Se ştie cu certitudine, că mulţi câini care au atacat astfel de broaşte şi-au pierdut vederea sau vomitau zile de-a rândul.
• ✅ Cea mai mare broască râioasă din India este broasca cu pielea aspră (Bufo asper) lungă de 17 cm care se deosebeşte prin puternicul miros de mosc care-l răspândeşte.
• ✅ Un brotăcel (Hyla venulon) care trăieşte pe arbori înalţi ai pădurilor virgine din Brazilia, unge cu ceară de albine o scorbură şi în această adâncitură impermeabilă, care se umple cu apă de ploaie, îşi depune ouăle.
• ✅ Broasca fierar, din Brazilia, denumită astfel după sunetele care le scoate (Hyla faber) construieşte cuiburi pe malurile joase ale apelor cu pereţii mai înalţi decât grosimea apei şi diametrul de cca 30 cm folosindu-se de pântece şi de cele două lăbuţe din faţă ca de două mistrii.
• ✅ La brotăceii cu pungă din Peru şi Ecuador urmaşii se dezvoltă într-o pungă incubatoare de pe spatele femelei care aminteşte în toate privinţele de punga marsupialelor.
• ✅ Cel mai mare batracian din Statele Unite este broasca bou (Rana catesbeiana) al cărei corp ajunge până la 20 cm iar picioarele posterioare până la 25 cm. Chemarea broaştei bou răsună ca "br-vum" şi după cât se pare, s-ar auzi la distanţe de kilometri, ceea ce este deosebit de neplăcut pentru localnici, mai ales în perioada împerecherii, când sute de animale sunt strânse laolaltă şi se cheamă în cor reunit, fără întrerupere nopţi în şir.

Ştiaţi că…

• ✅ Pe cale experimentală s-au putut obţine la batracieni inversiuni sexuale. Masculii prezintă înaintea testiculelor câte o pereche de glande care la masculii castraţi se transformă în ovare şi elaborează ovule, animalele mascule transformându-se astfel în femele obişnuite.
• ✅ Tot experimental se poate produce la ovule de broască dezvoltarea fără fecundaţie (partenogenetică). Dacă ovulele de broască sunt stropite cu câteva picături de sânge de broască şi apoi înţepate cu un ac fin de platină, începe procesul de segmentare care poate ajunge până la stadiul de mormoloc.
• ✅ În procesul de năpârlire, amfibienii leapădă stratul superior al epidermei. Uneori, pielea năpârlită este devorată de animal.
• ✅ În timpul depunerii ouălor, masculul devine mamoş, în adevăratul înţeles al cuvântului. El se aşează pe spatele femelei, o cuprinde cu membrele anterioare şi o strânge atât de tare, încât sub această presiune oviductele se golesc de ouă. Imediat ce părăsesc corpul femelei sunt fecundate de mascul.
• ✅ Brotăceii australieni, denumiţi "cangurii broaştelor" sar deseori până la înălţimea unui om, membranele înotătoare funcţionând atunci ca nişte paraşute.
• ✅ Reprezentanţii familiei Discoglossidae au o limbă rotundă de forma unui disc, care nu poate fi azvârlită în afară. Din această familie fac parte broaştele numite popular buhai de baltă. Frica este trăsătura caracteristică a firii lor. Dacă pe uscat este împiedicat să fugă buhaiul de baltă ia o poziţie menită să înspăimânte, se preface mort după ce s-a răsturnat pe spate, aşa încât, culoarea vie a pântecelor devine vizibilă. Prin glandele spatelui secretă o spumă usturătoare cu un miros tare şi cu efect iritant.
• ✅ Speciile genului Megalophys, larg răspândite în sudul Asiei sunt singurele broaşte ai căror masculi se apără de om şi muşcă.

Ştiaţi că…

✅ La batracieni, numai excepţional părinţii manifestă grijă pentru urmaşi, pentru ouăle sau mormolocii lor:

• ✅ Masculii salamandrei gigantice asiatice păzesc ouăle în timpul clocirii.
• ✅ Masculul de broască mamoş (Alytes obstreticans) îşi înfăşoară cordoanele de ouă în jurul membrelor posterioare şi le duce din când în când la baltă, pentru a le cufunda în apă.
• ✅ Broaştele fagure depun ouăle în cavităţi alveolare situate pe tegumentul dorsal al femelei unde ele se dezvoltă.
• ✅ Broasca Dendrobates auratus, transportă pe timp de secetă mormolocii dintr-o baltă în alta şi uneori îi duce în scorburile copacilor unde se află apă.
• ✅ La broscuţa Phyllobates subpunctatus din Columbia, masculii supraveghează câtva timp ouăle depuse pe terenul umed şi apoi, pe spinarea lor, duc mormolocii la baltă. Astfel de masculi poartă pe spinare câte 10-15 mormoloci care stau pe două rânduri lipiţi asemenea lipitorilor.

Giganţii din Rio-Muni

În Africa Ecuatorială, în jungla deasă din Rio Muni, în preajma cascadelor de pe râul Mbia trăieşte cel mai mare batracian actual, Conrana goliath. Broasca are dimensiuni gigantice: 3,5 kg greutate, 33 cm diametrul capului, 44-45 cm labele dinapoi. 

Lungimea totală a corpului poate ajunge până la 70-75 cm. Trăieşte în regiuni ploioase şi împădurite, pe un areal limitat la o fâşie lungă de 150 de mile şi lată de cel mult 60 de mile. 

A fost descoperită abia la începutul secolului nostru în anul 1906. În ciuda dimensiunilor ei impresionabile, nu este deloc greoaie, ci dimpotrivă, este de o rară agilitate, în plus posedă la perfecţie arta de a se camufla. 

Prinderea unei broaşte gigant cere din partea vânătorilor multă experienţă, uneori chiar o răbdare de fier. 

Tribul fang, care trăieşte în apropierea locurilor preferate de Conrana, a învăţat să prindă broaştele într-un fel de năvod, aruncat de la distanţă, cu precizia cu care cowboy-ul îşi aruncă lasoul. 

În rest nu se deosebeşte de ceilalţi amfibieni. Broasca adultă nu are alţi duşmani în afara crocodililor şi a localnicilor din tribul fang, pentru care carnea broaştelor gigant este o adevărată delicatesă. Carnea broaştei este albă fragedă şi extrem de gustoasă.

Dispozitive glandulare de protecţie

Aproape toţi amfibienii posedă glande speciale, răspândite pe întreg corpul, sau, ca la bufonide (broaşte râioase) şi salamandre, îngrămădite ca nişte umflături, de ambele părţi ale gâtului. 

Secreţiile glandelor au un miros pătrunzător, de usturoi. În dermă se găsesc glande care secretă mucusul; ele sunt răspândite pe tot corpul. 

Secreţia acestor glande este mai însemnată la bufonide şi salamandre şi poate fi intensificată oricând prin excitarea tegumentului. 

La broaştele (Rana) se găsesc glande mai mari, cu venin, în protuberanţele sau negii de pe spate, în cutele tegumentare dorsale, iar la broaştele râioase şi salamandre, în dreptul glandelor parotoide vizibile înapoia ochilor şi a urechilor. 

Secreţia glandelor cu venin acţionează asupra altor animale mici, afectând sistemul nervos central sau provocând convulsii. 

Veninul uscat al broaştelor râioase era întrebuinţat încă din antichitate contra hemoragiilor, a plăgilor şi a erupţiilor pielii. 

În China se practică şi azi această terapie, întrebuiţându-se veninul uscat al speciei Bufo gargarizans. Veninul broaştelor a mai fost întrebuinţa pentru otrăvirea săgeţilor sau în scopuri criminale. 

Toxicitatea acestui venin este atât de mare, încât pielea unei broaşte râioase, de curând sacrificată, aplicată pe pielea rasă a unui câine, îi produce o intoxicaţie mortală. Totodată, acţiunea curativă a veninului de broască râioasă a constituit o bază în dezvoltarea medicinei homeopatice. 

Omul simte o iritaţie neplăcută, dacă la prinderea unei broaşte sau brotăcel, lichidul format din mucus şi sereţiile glandelor cu venin vine în contact cu ochii. Veninul broaştelor râioase cuprinde pe de o parte amine şi pe de alta gume digitalice. 

Dintre amine s-au izolat: bufotenina, bufotenidina, dihidrobufotenina şi bufotionina. Prima, care este cea mai abundentă, se găseşte în ciupercile otrăvitoare. 

Gumele digitalice, care dau toxicitate veninului, sunt apropiate de unele glucozide de la plante ca Seila maritima, plantă toxică ce se foloseşte la otrăvirea şobolanilor. 

Veninul amfibienilor produce tulburări cardiace importante, cu aritmie şi moartea prin oprirea inimii în sistolă. 

Există, însă, animale care sunt rezistente la veninul broaştelor; de pildă berzele, care sunt mari consumatoare de broaşte, nu suferă de pe urma toxicităţii veninului.

Tegumentul amfibienilor

Se ştie că tegumentul amfibienilor este gol, lipsit de solzi, pene ori peri. Doar la puţine specii se găsesc urme de formaţiuni cornoase. Stratul cornos al epidermei este puţin diferenţiat, însă ea cuprinde un mare număr de glande şi datorită secreţiei acestora, pielea este umedă şi alunecoasă. 

În dermă sub epidermă se găsesc adesea celule cu pigmenţi (cromatofori). Cromatoforii au formă deosebită, sunt ramificaţi şi prevăzuţi cu prelungiri digitiforme. Este mai puţin cunoscut faptul că există trei feluri de cromatofori: celule pigmentare negre (melanofore) celule cu pigment galben sau roşu (lipofori) sau cu cristale albe de guanină (guanofori). 

Prin interacţiunea celor trei feluri de cromatofori care se pot şi suprapune, se nasc cele mai variate efecte de culoare. 

Aspectul verde al brotăcelului sau al broaştei de lac, de pildă, se realizează în modul următor: peste un strat de melanofori se găsesc celule guanofore şi acesta le conferă o culoare de bază albastră. De abia prin apariţia unui strat suprapus de lipofori galbeni apare aspectul general de verde.

Mulţi amfibieni au o mare capacitate de schimbare a coloritului, ceea ce captivează şi impresionează pe observatorul atent şi-l face să considere cu mult interes aceste animale. 

Schimbarea coloritului are loc repede, datorită faptului că pigmenţii din cromatofori se răspândesc până la ramificaţiile lor extreme sau se contractă într-un punct din centrul celulei. 

De aceea, este posibil să observăm la brotăcel modificări de culoare de la verde, galben, cenuşiu-argintiu, cenuşiu- albastru galben-bronzat până la negru. Modificarea coloritului este provocată de diferiţi factori externi şi interni: temperatura, radiaţiile solare, uscăciunea, substratul (culoarea lui), foamea. Broaştele, în special se adaptează uşor la coloritul mediului înconjurător şi devin astfel invizibile pentru duşmani.

Despre amfibieni

Încrengătura Craniata Vertebrate 

Subîncrengătura Gnathostomata verbebrate cu fălci
Supraclasa Tetrapoda 

Clasa Amphibia batracieni (amfibieni)
Ordinul Anura amfibieni fără coadă (broaşte) 

Ordinul Urodela amfibieni cu coadă (salamandre, tritoni)

Clasa amphibia cuprinde vertebrate tetrapode poikiloterme (cu temperatura corpului variabilă). Numele de amfibieni = amfibii derivă din cuvântul grecesc amphibios, cu două feluri de viaţă; una acvatică şi alta terestră. Majoritatea amfibienilor nu se depărtează niciodată cu totul de apă, rămân toată viaţa legaţi de apă prin reproducere. În privinţa aspectului corpului, distingem trei forme principale: Salamandriform, corp lung cu două perechi de picioare şi coadă (tritoni, salamandre) reprezentând 150 de forme actuale. Anghiliform ( în formă de ţipar) sau şerpiform la care, o dată cu lungirea corpului membrele se scurtează sau dispar, însumând 55 de specii actuale (amphiumide, gymnophiona) Raniform, în formă de broască, fără coadă, cu corpul îndesat şi membre inegale (ranidae sau broaşte, bufonidae sau broaşte râioase ş.a.) în total peste 1700 specii actuale. În privinţa modului de deplasare pe uscat se pot deosebi:

• Deplasarea prin târâre sau reptaţie (amfibienii, şerpiformi)
• Deplasarea prin salt cu destindere simultană a ambelor membre posterioare (la broaşte)
• Deplasarea prin căţărare (la brotăcei) cu discuri adezive la vârful degetelor.
• Deplasarea prin săpat cu labele posterioare (la Pelobates) sau cu botul (la Gymnophion)
• Deplasarea prin zbor planat (la racoferidele din Indonezia cu degetele unite printr-o membrană foarte dezvoltată).

Înotul se efectuează fie prin şerpuirea laterală a corpului şi lovire laterală circulară cu coada (la larve şi caudate) sau prin lovirea simultană cu labele posterioare, prevăzute cu membrană înotătoare (la broaşte). Numai Bufo calamita mişcă toate patru picioarele în apă. Amfibienii au fost primele vertebrate care au populat uscatul. Trecerea de la apă la uscat a avut loc în devonian (cu peste 300 milioane de ani în urmă). Strămoşii direcţi ai tetrapodelor au fost peştii crosopterigieni care aveau pulmoni şi deschiderea internă a nărilor (choane). Amfibienii actuali, broaşte, broaşte râioase, anure şi urodele cuprind aproximativ 234 de genuri cu cca 1.900 de specii. Sunt răspândiţi peste toate zonele şi în toate continentele exceptând regiunile polare. Condiţiile indispensabile pentru viaţa şi dezvoltarea lor sunt apa şi temperatura potrivită. Dependenţa lor de apă este atât de mare, încât cu puţine excepţii, trebuie să-şi petreacă în ea prima lor tinereţe. Faptul că numărul lor se măreşte extraordinar înspre ecuator se explică prin cea de-a doua condiţie de viaţă, căldura. Amfibienii aleg întotdeauna numai apele dulci, evitând marea sau apele sărate. Ei nu lipsesc nici acolo unde apa constituie numai un element temporar; perioada de secetă o trec dormind, îngropaţi în mâl sau ascunşi în găuri. În pădurile ecuatoriale umede ale Americii de Sud şi Asiei de Sud-Est, în care umiditatea rămâne constantă de la un an la altul, amfibienii găsesc condiţii de reproducere chiar pe ramurile copacilor în care se adună apă de ploaie; unele familii se caracterizează printr-un număr suprinzător de mare de specii şi o mare densitate de indivizi. Acolo fiecare loc este ocupat; atât apele de pe sol cât şi vârful şi scorburile arborilor. În ţara noastră s-au descris şi citat 21 specii şi subspecii de batracieni, cuprinse în şapte genuri. Amfibienii prezintă mare importanţă în natură şi pentru viaţa omului. În primul rând au mare importanţă pentru experienţele de fiziologie normală şi patologică, ori de medicină şi farmacologie experimentală. Unele sunt folosite în alimentaţia omului. Multe servesc ca hrană păsărilor, în special berzelor, gâştelor şi raţelor. Din larvele de anure se scot reactivi pentru testarea secreţiei hormonale sintetice. Extractul de substanţe toxice tegumentare serveşte la prepararea unor substanţe cardiotonice. Sunt folositoare şi pentru faptul că distrug un număr foarte mare de insecte dăunătoare, melci şi alte animale dăunătoare omului. Astfel, un exemplar de Buffo viridis înghite în 24 ore aproximativ un număr de 300 de insecte şi larve de insecte. Urodelele servesc la studiul proceselor de regenerare.