Despre reptile

Încrengătura Craniata-Vertebrate 

Subîncrengătura Gnathostomata-Vertebrate cu fălci 

Supraclasa Tetrapoda-Vertebrate cu patru picioare 

Clasa Reptilia-Reptile 

Ordinul Chelonia-Broaşte ţestoase 

Ordinul Squamata 

Subord. Lacertilia (Sauria)-Şopârle 

Subord. Serpentes (Ophidia)-Şerpi 

Ordinul Crocodilia (Loricata)-Crocodili

Reptilele în sensul strict al cuvântului sunt animale apode sau cu membre scurte, slab dezvoltate, din care cauză când se deplasează ating pământul cu partea lor ventrală (se târăsc). 

Sunt acele vertebrate care au reuşit primele să părăsească complet mediul acvatic, chiar dacă unele forme s-au reîntors mai târziu la viaţa lor de apă. Reptilele actuale, împărţite în patru ordine binedefinite reprezintă numai rămăşiţele restrânse ale unei clase de vertebrate bogat repartizate în trecut. Înainte cu aproximativ 300.000.000 ani, în carbonifer, au apărut pentru prima dată reptile, care se trăgeau din forme asemănătoare stegocefalilor (broaşte cu platoşe). În era mezozoică, mai ales în jurasic şi cretacic, reptilele au ajuns la cea mai puternică dezvoltare, ocupând toate teritoriile propice animalelor cu temperatura variabilă (poikiloterme). Au luat, astfel naştere forme terestre ca dinosaurii, forme acvatice ca ichtiosaurii şi plesiosaurii, precum şi reptile zburătoare ca pterodactilidele. La sfârşitul cretacicului această diversitate dispare şi numai formelor puţin specializate le-a fost dat să supravieţuiască perioadelor următoare; acestea sunt: saurofidienii (şopârle şi şerpi) rincocefalii şi crocodilii care pot fi derivaţi din reptilele cotilosauriene străvechi, precum şi broaştele ţestoase ale căror origini sunt puţin cunoscute. 

Marea majoritate a celor circa 6.000 de specii de reptile actuale se găsesc în ţările ecuatoriale. Numai puţine specii depăşesc cercul polar sau o altitudine ceva mai mare. Numai vipera, şopârla de munte şi alte câteva şopârle, se găsesc la înălţimi considerabile, unele complet izolate, la o altitudine de peste 5.000 m, ca în Himalaya. În România întâlnim 21 specii de reptile. 

În sud ele sunt mai mari, mai frumos colorate şi cu indivizi mai numeroşi deoarece temperaturile mai înalte intensifică activitatea biologică a reptilelor în toate privinţele. În India şi în regiunile tropicale ale Americii de Sud, în Australia şi în zonele calde ale Africii, reptilele apar în diversitatea lor cea mai mare, unele trăind pe teren umed, altele în cele mai calde deşerturi ale lumii. Întotdeauna, însă, ele sunt legate, mai mult sau mai puţin, de acelaşi teritoriu; migraţiile prea îndepărtate nu fac parte din manifestările lor de viaţă. 

Modul de deplasare al reptilelor depinde de dezvoltarea membrelor. Ele se târăsc, aleargă, se caţără, sar, înoată sau plutesc în aer într-un zbor planat.

O caracteristică a reptilelor este capacitatea de autotomie şi regenerarea părţilor pierdute ale corpului îndeosebi a cozii. 

Cam toate reptilele înghit prada întreagă; numai broaştele ţestoase şi crocodilii muşcă bucăţi din pradă. 

În comparaţie cu peştii şi batracienii, creierul reptilelor are o dezvoltare simţitor mai mare, deşi rămâne mult în urma creierului păsărilor şi mamiferelor. Aceasta se răsfrânge asupra modului de procurare a hranei care se face cu eforturi mai complexe ca la amfibieni. În ce priveşte coloritul, ele, nu rămân în urma nici unei alte clase de animale. El este adaptat locului de trai şi este legat de aspectul terenului, al frunzişului, al scoarţei copacilor. Sub influenţa excitaţiilor externe sau interne care pot produce indispoziţii, foame, frică, unele reptile îşi pot schimba coloritul. Ca şi la batracieni, în piele, există celule pigmentate, ale căror substanţe colorate se pot răspândi sau se pot concentra într-un singur punct.

Există multe specii ca: agame, iguane, varani şi geckonide, care îşi schimbă culoarea în perioda de împerechere, aceasta fiind expresia unei exictaţii psihice. Scheletul reptilelor este aproape complet osificat. Numărul vertebrelor variază mult după lungimea corpului: la broaştele ţestoase el poate fi cu puţin peste 30, la şerpi el poate depăşi 400 de vertebre. Pentru prima oară în seria vertebratelor la ele apare un adevărat coş toracic.

Un interes deosebit, la reptile, îl prezintă organul parietal sau ochiul pineal, care este, o evaginare a plafonului creierului intermediar, având structura unui ochi de vertebrat, cu formaţiuni lenticulare şi cristalin, cu celule senzoriale sensibile la lumină şi cu legături nervoase cu creierul.

Este dispus pe creştetul capului, sub un înveliş transparent de piele. La strămoşii vertebratelor actuale el trebuie să fi jucat un rol mai mare. În legătură cu funcţia sa actuală cercetările nu sunt complet încheiate. 

După felul cum îşi procură hrana, cu excepţia broaştelor ţestoase de uscat, a unor broaşte ţestoase de apă dulce şi a unor şopârle, pot fi considerate animale de pradă. Nu există aproape nici o clasă de animale pe care reptilele să n-o atace. Formele mai mici se hrănesc mai ales cu insecte, viermi şi scoici. Şerpii atacă în general animale vertebrate. În comparaţie cu celelalte clase de vertebrate, importanţa economică a reptilelor este foarte redusă. 

Foloase directe aduc reptilele prin pielea, solzii, carnea şi ouăle lor. Din veninul şerpilor se prepară azi multe medicamente. Şopârlele se hrănesc cu insecte şi moluşte dăunătoare, şerpii se hrănesc cu rozătoare. În ţinuturile tropicale ale Africii şi Americii, unii şerpi uriaşi (în special Boa) sunt ţinuţi în magazii de cereale pentru a stârpi rozătoarele. Tot pentru acest motiv sunt toleraţi pe lângă case, în America şi Asia de Sud, mulţi şerpi veninoşi. Din ouăle de broaşte ţestoase se extrage un ulei comestibil foarte fin şi un ulei mai puţin fin, din care se fabrică săpun. Din solzii de pe ţestul caretului se face bagaua din care se confecţionează rame de ochelari, plăsele de cuţite, pieptăne.

Știați că...

• ✅ Unul dintre cele mai interesante fenomene printre speciile de batracieni îl constituie broasca păroasă care trăieşte în Camerun (Astylostermis robustus). A fost denumită astfel după formaţiunile dermice filiforme ce-i atârnă de partea posterioară a coapselor şi în regiunea şalelor, unde formează încâlcituri păroase ce ating o dezvoltare maximă în perioada împerecherii, ajungând atunci la 10-15 mm lungime. Se crede că ar fi o manifestare a excesului de energie a organismului masculului, în perioada împerecherii.
• ✅ Broaştele zburătoare din Asia şi Madagascar sunt capabile să plutească în zbor planat ca şi cum ar coborî cu paraşuta. Degetele picioarelor sunt unite prin membrane interdigetale prevăzute cu discuri adezive.
• ✅ Salamandra uriaşă (Megalobatrachus davidianus) care trăieşte numai în China este socotită ca cel mai mare amfibian al timpurilor noastre, ajungând până la 159 cm lungime (coada ocupă două cincimi). Se zice că ar avea longevitatea cea mai mare printre batracieni (până la 55 ani). Este vânată pentru carnea foarte gustoasă căreia se atribuie şi proprietăţi terapeutice.
• ✅ În America de Nord se întâlnesc speciile genului Siren denumiţi tritoni cu braţe care posedă numai membre anterioare cu câte patru degete. În ceea ce priveşte membrele posterioare nu se găsesc urme nici pe schelet.
• ✅ Există batracieni fără picioare apode. Deşi după forma exterioară par şerpi sau, mai corect, râme, constituţia internă indică natura lor de batracieni. Duc viaţă subterană de aceea sunt greu de observat. Se deplasează târându-se încet. Aria lor de răspândire cuprinde exclusiv ţările ecuatoriale. Hrana constă din viermi şi alte vietăţi mici din sol. Unele trăiesc în apropierea furnicarelor din care se hrănesc. Unele nasc pui, altele îşi depun ouăle în găurile din sol, în apropierea apei. Femela se încolăceşte în jurul lor pentru a le menţine umede. Ouăle părăsite pier. Toate speciile de apode sunt cuprinse în familia Coeciliidae (Scormonitori inelaţi). Una din cele mai cunoscute specii este scormonitorul orb ceilonez (Ichtyophis glutinosus) lung de circa 40 cm care se hrăneşte cu şerpi mici şi râme. Forme zvelte şi deosebit de lungi aparţin genului sudamerican al scormonitorilor vermiformi (Coecilia) ca de exemplu (Coecilia pachynema) cu lungimea de circa 1m.

Ştiaţi că…

• ✅ Broasca râioasă mare (Bufo bufo) este un animal foarte lacom, distruge multe animale dăunătoare, dovedindu-se folositoare grădinilor şi terenurilor cultivate, de aceea este ocrotită prin legile protecţiei naturii.
• ✅ Muştele din genul Lucilia depun ouăle pe pielea broaştelor râioase. Larvele, care eclozează după două zile, pătrund în orificiile nazale şi mănâncă încet tot interiorul capului cu excepţia creierului. Ocazional se poate vedea rătăcind câte o astfel de broască groaznic mutilată.
• ✅ Cea mai cunoscută broască râioasă a Americii este aga denumită şi Sapo (Bufo marinus) lată de 8-12 cm şi lungă de 14-25 cm care de obicei se mişcă păşind. Se hrăneşte cu furnici şi alte insecte. Se pare că secreţia glandelor era folosită la prepararea unei otrăvi foarte active pentru săgeţi Se ştie cu certitudine, că mulţi câini care au atacat astfel de broaşte şi-au pierdut vederea sau vomitau zile de-a rândul.
• ✅ Cea mai mare broască râioasă din India este broasca cu pielea aspră (Bufo asper) lungă de 17 cm care se deosebeşte prin puternicul miros de mosc care-l răspândeşte.
• ✅ Un brotăcel (Hyla venulon) care trăieşte pe arbori înalţi ai pădurilor virgine din Brazilia, unge cu ceară de albine o scorbură şi în această adâncitură impermeabilă, care se umple cu apă de ploaie, îşi depune ouăle.
• ✅ Broasca fierar, din Brazilia, denumită astfel după sunetele care le scoate (Hyla faber) construieşte cuiburi pe malurile joase ale apelor cu pereţii mai înalţi decât grosimea apei şi diametrul de cca 30 cm folosindu-se de pântece şi de cele două lăbuţe din faţă ca de două mistrii.
• ✅ La brotăceii cu pungă din Peru şi Ecuador urmaşii se dezvoltă într-o pungă incubatoare de pe spatele femelei care aminteşte în toate privinţele de punga marsupialelor.
• ✅ Cel mai mare batracian din Statele Unite este broasca bou (Rana catesbeiana) al cărei corp ajunge până la 20 cm iar picioarele posterioare până la 25 cm. Chemarea broaştei bou răsună ca "br-vum" şi după cât se pare, s-ar auzi la distanţe de kilometri, ceea ce este deosebit de neplăcut pentru localnici, mai ales în perioada împerecherii, când sute de animale sunt strânse laolaltă şi se cheamă în cor reunit, fără întrerupere nopţi în şir.

Ştiaţi că…

• ✅ Pe cale experimentală s-au putut obţine la batracieni inversiuni sexuale. Masculii prezintă înaintea testiculelor câte o pereche de glande care la masculii castraţi se transformă în ovare şi elaborează ovule, animalele mascule transformându-se astfel în femele obişnuite.
• ✅ Tot experimental se poate produce la ovule de broască dezvoltarea fără fecundaţie (partenogenetică). Dacă ovulele de broască sunt stropite cu câteva picături de sânge de broască şi apoi înţepate cu un ac fin de platină, începe procesul de segmentare care poate ajunge până la stadiul de mormoloc.
• ✅ În procesul de năpârlire, amfibienii leapădă stratul superior al epidermei. Uneori, pielea năpârlită este devorată de animal.
• ✅ În timpul depunerii ouălor, masculul devine mamoş, în adevăratul înţeles al cuvântului. El se aşează pe spatele femelei, o cuprinde cu membrele anterioare şi o strânge atât de tare, încât sub această presiune oviductele se golesc de ouă. Imediat ce părăsesc corpul femelei sunt fecundate de mascul.
• ✅ Brotăceii australieni, denumiţi "cangurii broaştelor" sar deseori până la înălţimea unui om, membranele înotătoare funcţionând atunci ca nişte paraşute.
• ✅ Reprezentanţii familiei Discoglossidae au o limbă rotundă de forma unui disc, care nu poate fi azvârlită în afară. Din această familie fac parte broaştele numite popular buhai de baltă. Frica este trăsătura caracteristică a firii lor. Dacă pe uscat este împiedicat să fugă buhaiul de baltă ia o poziţie menită să înspăimânte, se preface mort după ce s-a răsturnat pe spate, aşa încât, culoarea vie a pântecelor devine vizibilă. Prin glandele spatelui secretă o spumă usturătoare cu un miros tare şi cu efect iritant.
• ✅ Speciile genului Megalophys, larg răspândite în sudul Asiei sunt singurele broaşte ai căror masculi se apără de om şi muşcă.

Ştiaţi că…

✅ La batracieni, numai excepţional părinţii manifestă grijă pentru urmaşi, pentru ouăle sau mormolocii lor:

• ✅ Masculii salamandrei gigantice asiatice păzesc ouăle în timpul clocirii.
• ✅ Masculul de broască mamoş (Alytes obstreticans) îşi înfăşoară cordoanele de ouă în jurul membrelor posterioare şi le duce din când în când la baltă, pentru a le cufunda în apă.
• ✅ Broaştele fagure depun ouăle în cavităţi alveolare situate pe tegumentul dorsal al femelei unde ele se dezvoltă.
• ✅ Broasca Dendrobates auratus, transportă pe timp de secetă mormolocii dintr-o baltă în alta şi uneori îi duce în scorburile copacilor unde se află apă.
• ✅ La broscuţa Phyllobates subpunctatus din Columbia, masculii supraveghează câtva timp ouăle depuse pe terenul umed şi apoi, pe spinarea lor, duc mormolocii la baltă. Astfel de masculi poartă pe spinare câte 10-15 mormoloci care stau pe două rânduri lipiţi asemenea lipitorilor.

Giganţii din Rio-Muni

În Africa Ecuatorială, în jungla deasă din Rio Muni, în preajma cascadelor de pe râul Mbia trăieşte cel mai mare batracian actual, Conrana goliath. Broasca are dimensiuni gigantice: 3,5 kg greutate, 33 cm diametrul capului, 44-45 cm labele dinapoi. 

Lungimea totală a corpului poate ajunge până la 70-75 cm. Trăieşte în regiuni ploioase şi împădurite, pe un areal limitat la o fâşie lungă de 150 de mile şi lată de cel mult 60 de mile. 

A fost descoperită abia la începutul secolului nostru în anul 1906. În ciuda dimensiunilor ei impresionabile, nu este deloc greoaie, ci dimpotrivă, este de o rară agilitate, în plus posedă la perfecţie arta de a se camufla. 

Prinderea unei broaşte gigant cere din partea vânătorilor multă experienţă, uneori chiar o răbdare de fier. 

Tribul fang, care trăieşte în apropierea locurilor preferate de Conrana, a învăţat să prindă broaştele într-un fel de năvod, aruncat de la distanţă, cu precizia cu care cowboy-ul îşi aruncă lasoul. 

În rest nu se deosebeşte de ceilalţi amfibieni. Broasca adultă nu are alţi duşmani în afara crocodililor şi a localnicilor din tribul fang, pentru care carnea broaştelor gigant este o adevărată delicatesă. Carnea broaştei este albă fragedă şi extrem de gustoasă.

Dispozitive glandulare de protecţie

Aproape toţi amfibienii posedă glande speciale, răspândite pe întreg corpul, sau, ca la bufonide (broaşte râioase) şi salamandre, îngrămădite ca nişte umflături, de ambele părţi ale gâtului. 

Secreţiile glandelor au un miros pătrunzător, de usturoi. În dermă se găsesc glande care secretă mucusul; ele sunt răspândite pe tot corpul. 

Secreţia acestor glande este mai însemnată la bufonide şi salamandre şi poate fi intensificată oricând prin excitarea tegumentului. 

La broaştele (Rana) se găsesc glande mai mari, cu venin, în protuberanţele sau negii de pe spate, în cutele tegumentare dorsale, iar la broaştele râioase şi salamandre, în dreptul glandelor parotoide vizibile înapoia ochilor şi a urechilor. 

Secreţia glandelor cu venin acţionează asupra altor animale mici, afectând sistemul nervos central sau provocând convulsii. 

Veninul uscat al broaştelor râioase era întrebuinţat încă din antichitate contra hemoragiilor, a plăgilor şi a erupţiilor pielii. 

În China se practică şi azi această terapie, întrebuiţându-se veninul uscat al speciei Bufo gargarizans. Veninul broaştelor a mai fost întrebuinţa pentru otrăvirea săgeţilor sau în scopuri criminale. 

Toxicitatea acestui venin este atât de mare, încât pielea unei broaşte râioase, de curând sacrificată, aplicată pe pielea rasă a unui câine, îi produce o intoxicaţie mortală. Totodată, acţiunea curativă a veninului de broască râioasă a constituit o bază în dezvoltarea medicinei homeopatice. 

Omul simte o iritaţie neplăcută, dacă la prinderea unei broaşte sau brotăcel, lichidul format din mucus şi sereţiile glandelor cu venin vine în contact cu ochii. Veninul broaştelor râioase cuprinde pe de o parte amine şi pe de alta gume digitalice. 

Dintre amine s-au izolat: bufotenina, bufotenidina, dihidrobufotenina şi bufotionina. Prima, care este cea mai abundentă, se găseşte în ciupercile otrăvitoare. 

Gumele digitalice, care dau toxicitate veninului, sunt apropiate de unele glucozide de la plante ca Seila maritima, plantă toxică ce se foloseşte la otrăvirea şobolanilor. 

Veninul amfibienilor produce tulburări cardiace importante, cu aritmie şi moartea prin oprirea inimii în sistolă. 

Există, însă, animale care sunt rezistente la veninul broaştelor; de pildă berzele, care sunt mari consumatoare de broaşte, nu suferă de pe urma toxicităţii veninului.

Tegumentul amfibienilor

Se ştie că tegumentul amfibienilor este gol, lipsit de solzi, pene ori peri. Doar la puţine specii se găsesc urme de formaţiuni cornoase. Stratul cornos al epidermei este puţin diferenţiat, însă ea cuprinde un mare număr de glande şi datorită secreţiei acestora, pielea este umedă şi alunecoasă. 

În dermă sub epidermă se găsesc adesea celule cu pigmenţi (cromatofori). Cromatoforii au formă deosebită, sunt ramificaţi şi prevăzuţi cu prelungiri digitiforme. Este mai puţin cunoscut faptul că există trei feluri de cromatofori: celule pigmentare negre (melanofore) celule cu pigment galben sau roşu (lipofori) sau cu cristale albe de guanină (guanofori). 

Prin interacţiunea celor trei feluri de cromatofori care se pot şi suprapune, se nasc cele mai variate efecte de culoare. 

Aspectul verde al brotăcelului sau al broaştei de lac, de pildă, se realizează în modul următor: peste un strat de melanofori se găsesc celule guanofore şi acesta le conferă o culoare de bază albastră. De abia prin apariţia unui strat suprapus de lipofori galbeni apare aspectul general de verde.

Mulţi amfibieni au o mare capacitate de schimbare a coloritului, ceea ce captivează şi impresionează pe observatorul atent şi-l face să considere cu mult interes aceste animale. 

Schimbarea coloritului are loc repede, datorită faptului că pigmenţii din cromatofori se răspândesc până la ramificaţiile lor extreme sau se contractă într-un punct din centrul celulei. 

De aceea, este posibil să observăm la brotăcel modificări de culoare de la verde, galben, cenuşiu-argintiu, cenuşiu- albastru galben-bronzat până la negru. Modificarea coloritului este provocată de diferiţi factori externi şi interni: temperatura, radiaţiile solare, uscăciunea, substratul (culoarea lui), foamea. Broaştele, în special se adaptează uşor la coloritul mediului înconjurător şi devin astfel invizibile pentru duşmani.

Despre amfibieni

Încrengătura Craniata Vertebrate 

Subîncrengătura Gnathostomata verbebrate cu fălci
Supraclasa Tetrapoda 

Clasa Amphibia batracieni (amfibieni)
Ordinul Anura amfibieni fără coadă (broaşte) 

Ordinul Urodela amfibieni cu coadă (salamandre, tritoni)

Clasa amphibia cuprinde vertebrate tetrapode poikiloterme (cu temperatura corpului variabilă). Numele de amfibieni = amfibii derivă din cuvântul grecesc amphibios, cu două feluri de viaţă; una acvatică şi alta terestră. Majoritatea amfibienilor nu se depărtează niciodată cu totul de apă, rămân toată viaţa legaţi de apă prin reproducere. În privinţa aspectului corpului, distingem trei forme principale: Salamandriform, corp lung cu două perechi de picioare şi coadă (tritoni, salamandre) reprezentând 150 de forme actuale. Anghiliform ( în formă de ţipar) sau şerpiform la care, o dată cu lungirea corpului membrele se scurtează sau dispar, însumând 55 de specii actuale (amphiumide, gymnophiona) Raniform, în formă de broască, fără coadă, cu corpul îndesat şi membre inegale (ranidae sau broaşte, bufonidae sau broaşte râioase ş.a.) în total peste 1700 specii actuale. În privinţa modului de deplasare pe uscat se pot deosebi:

• Deplasarea prin târâre sau reptaţie (amfibienii, şerpiformi)
• Deplasarea prin salt cu destindere simultană a ambelor membre posterioare (la broaşte)
• Deplasarea prin căţărare (la brotăcei) cu discuri adezive la vârful degetelor.
• Deplasarea prin săpat cu labele posterioare (la Pelobates) sau cu botul (la Gymnophion)
• Deplasarea prin zbor planat (la racoferidele din Indonezia cu degetele unite printr-o membrană foarte dezvoltată).

Înotul se efectuează fie prin şerpuirea laterală a corpului şi lovire laterală circulară cu coada (la larve şi caudate) sau prin lovirea simultană cu labele posterioare, prevăzute cu membrană înotătoare (la broaşte). Numai Bufo calamita mişcă toate patru picioarele în apă. Amfibienii au fost primele vertebrate care au populat uscatul. Trecerea de la apă la uscat a avut loc în devonian (cu peste 300 milioane de ani în urmă). Strămoşii direcţi ai tetrapodelor au fost peştii crosopterigieni care aveau pulmoni şi deschiderea internă a nărilor (choane). Amfibienii actuali, broaşte, broaşte râioase, anure şi urodele cuprind aproximativ 234 de genuri cu cca 1.900 de specii. Sunt răspândiţi peste toate zonele şi în toate continentele exceptând regiunile polare. Condiţiile indispensabile pentru viaţa şi dezvoltarea lor sunt apa şi temperatura potrivită. Dependenţa lor de apă este atât de mare, încât cu puţine excepţii, trebuie să-şi petreacă în ea prima lor tinereţe. Faptul că numărul lor se măreşte extraordinar înspre ecuator se explică prin cea de-a doua condiţie de viaţă, căldura. Amfibienii aleg întotdeauna numai apele dulci, evitând marea sau apele sărate. Ei nu lipsesc nici acolo unde apa constituie numai un element temporar; perioada de secetă o trec dormind, îngropaţi în mâl sau ascunşi în găuri. În pădurile ecuatoriale umede ale Americii de Sud şi Asiei de Sud-Est, în care umiditatea rămâne constantă de la un an la altul, amfibienii găsesc condiţii de reproducere chiar pe ramurile copacilor în care se adună apă de ploaie; unele familii se caracterizează printr-un număr suprinzător de mare de specii şi o mare densitate de indivizi. Acolo fiecare loc este ocupat; atât apele de pe sol cât şi vârful şi scorburile arborilor. În ţara noastră s-au descris şi citat 21 specii şi subspecii de batracieni, cuprinse în şapte genuri. Amfibienii prezintă mare importanţă în natură şi pentru viaţa omului. În primul rând au mare importanţă pentru experienţele de fiziologie normală şi patologică, ori de medicină şi farmacologie experimentală. Unele sunt folosite în alimentaţia omului. Multe servesc ca hrană păsărilor, în special berzelor, gâştelor şi raţelor. Din larvele de anure se scot reactivi pentru testarea secreţiei hormonale sintetice. Extractul de substanţe toxice tegumentare serveşte la prepararea unor substanţe cardiotonice. Sunt folositoare şi pentru faptul că distrug un număr foarte mare de insecte dăunătoare, melci şi alte animale dăunătoare omului. Astfel, un exemplar de Buffo viridis înghite în 24 ore aproximativ un număr de 300 de insecte şi larve de insecte. Urodelele servesc la studiul proceselor de regenerare.

Ştiaţi că…

• ✅ Peştii pot trăi la Polul Sud pentru că au, în trupul lor o glicoproteină care îndeplineşte exact funcţia antigelului dintr-un radiator de automobil, menţine sângele peştilor respectivi, lichid, la o temperatură la care, în mod normal, ar trebui să se congeleze. Se ştie că peştii au temperatura corpului variabilă, nu au mecanisme termoreglatoare.
• ✅ Dacă într-o zi senină peştele încetează brusc să mai vină la undiţă este semn sigur că timpul se va schimba, că multe zile în şir va fi timp urât. Dacă peştii sar din apă şi prind musculiţe din aer sau nu se apropie de momeală, va ploua sigur.
• ✅ În Marea Japoniei există o serie de peşti care avertizează despre declanşarea unui cutremur. Ei dau semne de agitaţie, nu numai în mediul lor natural ci şi când sunt puşi în acvarii sau borcane cu apă. De aceea, aceşti peşti seismograf sunt mult crescuţi de localnici, iar indicaţiile lor sunt foarte serios luate în consideraţie.
• ✅ În adâncurile oceanelor trăiesc aşa numiţii peşti pescari. Pe capul acestor peşti se află o undiţă lungă la unii dintre ei atingând o lungime de 10 ori mai mare decât corpul, care, întocmai ca un elastic se poate întinde şi scurta pe care pâlpâie încetişor momeala o mică bilişoară care luminează pe întuneric. Peştele înşelat, calmarul sau racul, se aruncă asupra micului foc şi nimereşte drept în dinţii "pescarului".
• ✅ Rechinii au trei sferturi din creier specializat să dezvolte un simţ olfactiv (al mirosului) fantastic, un soi de pipăit la distanţă (terminaţiile nervoase externe de pe întreg corpul în contact cu apa) datorită căruia simte un peşte prins într-un cârlig la 1000-2000 m distanţă. Ochii, la lumină devin închişi datorită unor celule care produc o substanţă antirefractară care dispare la întuneric. Intestinele ocupă un spaţiu extrem de mic, căci sunt strânse în cute, ca un jgheab lamelat având astfel o suprafaţă de absorbţie mai mare. Rechinul ţine post negru când este femelă pe punctul de a naşte sau bunic în vizită la cei mici. Dintre cei care atacă obişnuit omul sunt cunoscuţi: rechinul albastru, cel verde, cel alb şi rechinul tigru. Norma generală însă este să nu te încrezi chiar în cei ce par inofensivi.

• ✅ Multă vreme s-a crezut că lumea mărilor şi oceanelor este mută. Limbajul peştilor a rămas atâta timp necunoscut din cauză că nu poate fi auzit în apă. Suprafaţa apei constituie un fel de barieră fonică întrucât la trecerea sunetelor din apă în aer, acesta din urmă le "înghite" 99% din energie. Acum se ştie că locuitorii subacvatici, peştii, folosesc diverse semnale acustice pentru a comunica între ei în ocaziile importante, ca de pildă: căutarea hranei, atacul unor peşti răpitori, înmulţirea. Locuitorii subacvatici posedă mai multe feluri de organe de vorbire. Mulţi peşti scot sunete frecându-şi dinţii faringieni care produc un fel de ţârâit cu frecvenţa de 4.800 herţi. Alţii posedă articulaţii mobile.
  
  Organul cel mai frecvent este vezica înotătoare pe care peştii o lovesc ca pe o tobă. Ea scoate sunete grave, cu frecvenţa de 75-300 herţi. Procesul este comandat, în general, de o anumită arie din creierul mic. Gama sunetelor merge de la foşnete şi trosnituri, gâlgâit şi ciripit până la un adevărat huruit de tobă. Rechinul scrumbiilor parcă fluieră, peştele papagal scrâşneşte metalic, ariciul de mare aminteşte scârţâitul unei uşi ruginite, scorpionul de mare bâzâie ca un generator electric.

Ştiaţi că…

• ✅ Masculul peştelui Lepidosiren realizează un adevărat tur de forţă. În pământul afânat din malurile râurilor, el sapă o subterană de 1m lungime, în care femela îşi depune ouăle.
• ✅ O specie de somn cară pietricele în gură şi le aranjează în jurul unui spaţiu central, pe care îl adânceşte puţin, diametrul cuibului poate ajunge până la 50-60 cm, iar adâncimea până la 10 cm. Într-o singură noapte somnul poate transporta un volum de material egal cu 5 l.

• ✅ La multe specii de peşti există grija pentru urmaşi şi de obicei aceasta este sarcina masculilor. Lapina (steluţa) femela depune în cuibul amenajat de mascul 4000-5000 icre galbene. După reproducere, tot masculul, acoperă cuibul cu fire de alge verzi şi îl păzeşte.
• ✅ La ghidrin în perioada reproducerii masculii devin roşii pe abdomen. Ghidrinul este specie marină migratoare. Iarna trăieşte în mare iar primăvara se apropie de ţărm pătrunzând în lacurile litorale unde se reproduce. Aici masculii construiesc cuibul şi păzesc puii. Maturitatea sexuală este atinsă după un an.
• ✅ O varietate de ghidrin înconjoară ramurile unei tufe de alge cu filamente de mucus gelatinos secretat de rinichi în timp ce alta sapă o cavitate şi adună în ea rădăcini şi frunze pe care le fixează cu grăunţe de nisip unse cu mucus, iar după aceea înalţă pereţii şi chiar un acoperiş.

• ✅ Unii peşti tropicali fac cuiburi plutitoare. Masculii adună la suprafaţa apei resturi vegetale în care suflă mici bule de aer, în aşa fel încât formează adevărate plute de spumă. Ouăle se lipesc singure sub cuib, dacă sunt prea grele, masculul le ia în gură şi le fixează la locul lor.
• ✅ Sub platoşa de gheaţă care acoperă Antarctica, la o temperatură de 1.90 C, trăieşte "Peştele gheaţă" total lipsit de hemoglobină, particularitate unică printre vertebrate. Sângele acestor peşti, cu aspect uşor opac, verzui pal sau alb spre galben nu are niciun pigment transportator de oxigen. După toate aparenţele se pare că ei şi-au redus valorile metabolice şi nu sunt capabili de activitate decât perioade foarte scurte.

Ştiaţi că…

• ✅ Anghilele au o viaţă misterioasă. Leagănul lor se găseşte în dreptul coastelor americane între Insulele Bermude şi Antile, în Marea Sargaselor, locul lor de reproducere. Larvele sunt purtate de curenţi 3-4 ani până în dreptul coastelor europene timp în care indivizii se transformă în civele din care o parte pătrund pe fluviile europene iar o parte rămâne în mare la gura acestora. Cea mai mare parte a indivizilor care intră în apele interioare se transformă în femele, iar majoritatea celor care rămân în mare se transformă în masculi. După 7-9 ani de şedere în apele continentale coboară în mare şi împreună cu cele rămase aici pornesc în marea călătorie pentru reproducere, călătorie care durează 5-6 luni, timp în care sunt străbătuţi între 5000 şi 8000 km cu o viteză de 40-50 km pe zi la o adâncime de 200-400 m. În tot timpul călătoriei nu se hrănesc.
• ✅ În Marea Sargaselor, la o adâncime de 500-1000 m are loc reproducerea, după care indivizii mor epuizaţi. Până în prezent nu se cunoaşte vreun caz de reîntoarcere. Femelele sunt foarte prolifice, putând depune 1-2 milioane de icre.
• ✅ Există peşti veninoşi, periculoşi chiar pentru om. Pisica de mare are în treimea anterioară a cozii un spin puternic zimţat la baza căruia se află o glandă producătoare de venin. Înţepătura (datorită veninului) provoacă dureri violente însoţite de tulburări respiratorii şi cardiace, dar uneori poate fi mortală.
• ✅ Dracul de mare (dragonul) are pe opercul un spin puternic, la baza căruia se află o glandă cu venin. La baza spinilor dorsali se află de asemenea glande veninoase. Veninul dă dureri violente care durează câteva ore, locul înţepat se umflă. Uneori se pot observa şi alte fenomene, ca ameţeli, cefalee, greţuri.
  
• ✅ Pe litoralul Mării Negre apare izolat Xiphias gladius (espadonul) cu corpul fusiform masiv, lung de 4-5 m, unul dintre peştii cu înotul cel mai rapid, viteza de deplasare putând ajunge la 90 km/oră.
• ✅ Boul de mare îşi prinde prada într-un mod mai ciudat. Stă îngropat în nisip de unde îşi lasă la suprafaţă numai capul. Cu ajutorul unui mic tentacul vibratil, pe care îl scoate afară din gură, atrage prada, formată din peşti mai mici.
• ✅ Acul de mare măsoară obişnuit 30 cm lungime dar unele exemplare pot atinge 45 cm. Femela îşi depune icrele într-un buzunar situat pe abdomenul masculului unde sunt apoi fecundate şi incubate. Corpul are culoarea variabilă în funcţie de locul unde trăieşte: în tufele de alge verzi poate fi verde auriu, pe pietre brun cu marmoraţii întunecate.
• ✅ Numărul speciilor de peşti este estimat la aproximativ 20.000, mai mult de jumătate fiind marine iar restul dulcicole sau secundar dulcicole.
• ✅ Există câteva sute de specii de peşti care se limitează la un număr mai mic de ouă şi care trebuie să reducă la maximum pierderile printr-un comportament realmente părintesc, constând în amenajarea sau construirea unui adăpost pentru icre.

Ştiaţi că…

✅ Peștele Clarias gronovius are înfăţişarea somnului nostru şi prezintă numeroase mustăţi în regiunea anterioară a capului, are înotătoare pectorale bine dezvoltate şi prevăzute cu un spin puternic şi ascuţit la cap ce-i serveşte ca organ de locomoţie pe uscat. Graţie unor conformaţii speciale, denumite branhii accesorii, aşezate sub operculi, alături de adevăratele branhii el reuşeşte ca în tot timpul voiajului său pe uscat să asigure o umiditate constantă a organelor respiratorii. 

✅ Periophthalmus Koefrenteri, un guvid comun coastelor Africii Tropicale, Asiei Meridionale şi marilor insule din Oceanul Indian mic numai de 15 cm, îşi sapă adevărate vizuini în nămol când uscăciunea aerului îi pune în pericol viaţa, unde se ascunde, sau părăseşte locurile devenite improprii bătând nămolul în căutarea unor locuri favorabile. De multe ori după retragerea apelor, iese din ascunzişul său şi se plimbă în plin aer cu siguranţa unui animal terestru. În mişcarea sa pe uscat se foloseşte atât de înotătoarele pectorale care au la bază un rudiment de braţ musculos cât şi de cele abdominale, care servesc ca adevărate membre şi-i dau peştelui înfăţişarea unui patruped care abia începe să meargă. 

✅ Pe lângă funcţia de a înainta sau a se târâ pe uscat, unii peşti din apele calde ale mărilor tropicale sau ecuatoriale au şi proprietatea de a pătrunde în aer străbătând, pentru câteva clipe, văzduhul în zbor planat. 

✅ Dactylopteridele (peşti zburători) se pot menţine în aer la înălţimi de 7-8 metri pe distanţe de 150-200 metri datorită dezvoltării peste măsură a înotătoarelor pectorale şi abdominale care se comportă ca aripile întinse ale unor păsări răpitoare atunci când se rotesc deasupra prăzii. 

✅ Peştele fluture (Pantodon buchholzi) din Niger şi Congo se aruncă cu multă agilitate asupra insectelor ce zbârnâie deasupra apei, plutind în aer câteva minute, datorită înotătoarelor pectorale mari, răsfirate şi rotunjite, întocmai ca aripile unui fluture. 

✅ Diavolul mărilor (Manta birostris) greu de până la o tonă, de formă romboidală, de culoare neagră,cu două prelungiri în regiunea capului, în formă de coarne, cu o lăţime ce trece de 4-5 m între vârfurile celor două înotătoare, împins de forţa corpului lui enorm, despică unda apei şi se avântă cu aripile întinse, în straturile umede ale aerului din vecinătatea valurilor. Jocul lor începe târziu după asfinţitul soarelui, iar ziua coboară în adâncuri. 

✅ Morunul este cel mai mare dintre sturioni şi cel mai mare peşte din bazinul pontic. Atinge greutăţi puţin cunoscute la peşti. Antipa citează prinderea unui morun în greutate de 882 kg în anul 1890 la gura braţului Sf. Gheorghe. Un alt exemplar de 560 kg prins la gurile Dunării se păstrează în Muzeul de Istorie Naturală "Grigore Antipa" din Bucureşti. Cărăuşu citează pentru morun greutăţi de 2000 kg şi lungimi de peste 5 m, arătând că s-au găsit şi moruni de lungimi de 9 m. Vasiliu dă ca excepţională greutatea de 1200 kg. În Marea Neagră se prind moruni de 100-150 kg. 

✅ Scrumbia de Dunăre este migratoare. Trăieşte iarna cantonată în sudul M. Negre. Primăvara cârdurile pătrund în Dunăre, urcă în apa fluviului (prin aprilie) călătoria durează aproape doi ani. La sfârşitul călătoriei, pe distanţă de peste 1200 km, scrumbiile mai vârstnice, istovite, mor după ce-şi depun icrele şi sunt antrenate de curent la vale. Istovirea survine şi datorită faptului că în timpul urcării lor pe fluviu nu se hrănesc şi pierd o parte din materiile de rezervă ale corpului. Exemplarele tinere, antrenate de curent la vale, în regiunile bogate în hrană (Gurile Dunării, mare) se refac. Puii sunt aduşi de curentul fluviului spre mare. Sunt rare exemplarele care pot întreprinde de 3 sau 4 ori călătoria de nuntă. 

✅ Somonii, păstrăvi marini giganţi, cu o carne de un gust cu totul deosebit, trăiesc în Oceanul Atlantic (Salmo salar) şi în Oceanul Pacific (Anchorhynchus), locurile de îngrăşare şi migrează pentru reproducere în fluviile care se varsă în aceste oceane urcând spre izvoare pe distanţe de 1300-3000 km, sar peste obstacole de peste 4 m înălţime, urcă cu o viteză de 40 la 70 km în 24 ore.

Ştiaţi că…

✅ Peştii produc sunete şi că aceste sunete sunt auzite de peşti. Aceste sunete sunt produse îndeosebi de vezica înotătoare. 

✅ Simţul gustului la peşti are ca organ receptor un grup de muguri gustativi alcătuiţi din celule senzoriale de susţinere situaţi pe mustăţi (somn, somn pitic, ţipar, mreană, crap, mihalţ) pe buze (păstrăv, biban, clean, mihalţ) pe pielea capului (crap) în gură (plătică, ghidrin, ştiucă) sau chiar pe tot corpul (grindel, somn pitic). 

✅ Peştii percep diferite substanţe mirositoare când sunt date în amestec cu hrana. Boişteanul are facultatea de a cunoaşte mirosul semenilor lui şi astfel se ţine în apropiere de cârdul neamului lui. 

✅ Un deosebit rol îl joacă simţul mirosului la peştii care trăiesc în cârduri. Când unul dintre peşti a murit, pielea lui emană o substanţă mirositoare, care produce o deosebită "frică" în rândul celorlalţi peşti din cârd şi îi pune pe fugă. Peştii percep mirosul specific al partenerilor în epoca de reproducere şi mirosul emanat de anumite plante acvatice. 

✅ Peştii sunt mai puţin sensibili la dureri, deaceea ei nu sufăr de pe urma rănirilor, lovirilor, îndepărtării anumitor organe. Un peşte rănit, scăpat din undiţă, se repede cu aceeaşi vioiciune, smucind cârligul pentru a-i fura nada. 

✅ Dinţii peştilor sunt foarte variaţi. La răpitori întâlnim dinţi canini, conici, foarte ascuţiţi, cu vârful îndreptat spre interiorul gurii (ştiucă, şalău) aşezaţi pe fălci, pe limbă,pe cerul gurii şi pe arcurile branhiale şi servesc la reţinerea prăzii. La Cyprinidae (peştii înrudiţi cu crapul) se întâlnesc dinţi masticatori sau faringieni aşezaţi pe oasele faringiene, puternici (virzub) la cei care se hrănesc cu animale cu carapace tare (melci, scoici) şi crap care este omnivor sau mai fini la ciprinidele care consumă hrană planctonică, la erbivorele şi omnivorele de talie mică. Peştii care se hrănesc cu plancton au dinţi filtratori aşezaţi pe partea scobită a arcurilor branhiale, cu rol de filtrare a hranei introdusă în gură odată cu apa. 

✅ Unii peşti au intestinul excepţional de lung cam de 28 de ori mai lung decât corpul. 

✅ Peştii pot rezista mult timp fără să se hrănească, unii răpitori peste 200 zile, carasul 330 zile. 

✅ Unii peşti au suferit transformări care i-au adaptat la o viaţă amfibie care le permite să trăiască în mediul terestru şi pentru scurt timp în cel aerian, în condiţii speciale de umiditate. 

✅ Rândunica de mare (Vrigla lucerna) care trăieşte în apele Mării Negre se poate deplasa pe fundul nisipos al mării, târându-se cu ajutorul unor înotătoare pectorale, datorită detaşării primelor raze şi transformării lor în nişte organe de sprijin, de forma unor prelungiri rigide arcuite. Pescarii au botezat-o rândunica de mare deoarece în momentul când nu mai merge pe fundul apei, cu ajutorul a trei (3) perechi de tentacule, asemănătoare unor degete lungi răsfirate, aşezate înaintea pectoralelor îşi deschide puternicele înotătoare de dinapoia capului întocmai ca nişte aripi intens colorate, întinse pentru zbor. 

✅ Iepuraşii de mare (blenudele) cu ajutorul înotătoarelor ventrale, aşezate înaintea pectoralelor se târăsc pe fundul de nisip al mării, sau se caţără pe stâncile ieşite din apă şi pe epavele din vecinătatea coastelor. Aici se înşiră ca mărgelele de-a lungul crăpăturilor. Ei sunt capabili de sărituri, prin încordarea cozii şi destinderea ei, întocmai ca un adevărat resort. Mişcările lor sunt iuţi şi sacadate lăsând impresia unor fiinţe sprinţare şi jucăuşe. 

✅ Peştele Anabas scandens din Asia Meridională cu capul plin de spini care-i servesc drept armă împotriva oricărui duşman are proprietatea de a rezista mai mult pe uscat, datorită conformaţiei speciale a aparatului său respirator (branhiile). Lamelele branhiale, foarte subţiri şi ondulate, răsucite în fel şi chip, lasă printre întortochelile lor spaţii libere în care se înmagazinează apă. După ce-şi face o provizie bună de apă, Anabas părăseşte mediul acvatic iar apa depozitată în cutiile respiratoare a căror opercule se lipesc ermetic, îi umectează branhiile şi le împiedică de a se usca timp îndelungat. Cu ajutorul ţepilor de pe corp şi a razelor ascuţite ale aripioarelor, peştele se reazemă, se răsuceşte, se agaţă, se târăşte, trece malurile apei lui de baştină, de câte ori ea seacă din cauza secetei.

Lista peștilor

Pentru amatorii de pescuit, iată mai jos lista peştilor din bazinul hidrografic al Oltului, de pe raza Judeţului Vâlcea

Imagine preluată de pe wikipedia, de la adresa: https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2ul_Olt#Harta_senzitiv.C4.83_a_bazinului_hidrografic_al_Defileului_Oltului

Râul Olt

• Alburnus alburnus L obleţ
• Barbus meridionalis Heckel mreana vânătă
• Chondrostoma nasus scobar
• Leuciscus cephalus L clean
• Gobio gabio Val porcuşor
• Gobio uranoscopus Vlad porcuşor de vad
• Gobio Kessler Dybowski porcuşor de nisip
• Gambusia affinis Gerard gambusie
• Alburnoidea bipunctatus Bloch beldiţă
• Noemachelius barbatulus L grindel
• Cobitis aurata Karaman câra
• Barbus barbus L mreana
• Cyprinus carpio L crap
• Esox lucius L ştiucă
• Perca fluviatilis L biban
• Rutilus rutilus Vlad. babuşca
• Alburnoidea bipunctatus Bloch latiţa
• Rhodeus serviceus boarţa
• Cobitis taenia L zvârluga
• Noemacheilus barbatulus L grindel
• Cobitis romanica Băcescu nisiparniţa
• Aspius aspius L avat
• Gobio uranoscopus Vlad chetrar
• Aspro zinghel L pietrar
• Lepomis gibosus L biban soare
• Misgurnus fosilis L ţipar
• Silurus glanis L somn
• Lota lota L mihalţ
• Acerina cernua L ghiborţ
• Pelecus cultratus L săbiuţa

Râul Lotru

• Salmotrutto fario L păstrăv indigen
• Cotus gobio L zglăvoc
• Phoxinus phoxinus L boiştean
• Thymallus thymallus L lipan
• Alburnoides bipunctatus Bloch latiţa
• Barbus meridionalis Heckel mreana vânătă
• Leuciscus cephalus L clean
• Chandrostoma nasus L scobar
• Barbus barbus L mreana
• Eudentomyzon danfordi Regan chişcar
• Noemacheilus barbatulus L grindel
• Gobius gymnotrachelus Kessler moaca de nămol
• Cobitis romanica Băcescu nisiparniţa
• Salmo gairdneri irideus păstrăv curcubeu
• Salverinus fontinalis Mitchell fântânelul
• Hucho hucho L lostriţa (foarte rar)

Ceilalţi afluenţi

• Salmo trutto fario L păstrăv indigen
• Salvelinus fontinalis Mitchiel fântânel
• Phoxinus phoxinus L boiştean
• Thymallus thymallus L lipan
• Barbus barbus L mreană
• Barbus meridionalis Heckel mreană vânătă
• Alburnoides bipunctatus Bloch latiţa
• Leuciscus cephalus L clean
• Gobio obtusirostrus L porcuşor
• Cobitis romanica Băcescu nisiparniţa
• Alburnus alburnus L obleş
• Scardinius erythrophthalmus L roşioară
• Lepomis gibosus L biban soare
• Gambusia affinis Gerard gambusia
• Alburnoides bipunctatus Bloch latiţa
• Chondrostoma nasus L scobar

Bălţi, baraje

• Salmo trutta fario L păstrăv indigen
• Salmo gairdneri irideus păstrăv curcubeu
• Salmo trutta lacustris L păstrăv de lac
• Hucho hucho L lostriţa
• Gobio Kessleri Dybowski porcuşor de nisip
• Gobio uranoscopus frici Vladykov porcuşor de vad
• Gobio gobio Valencienes-porcuşor
• Abramis brama L plătica
• Alburnus alburnus L obleţ
• Cyprinus carpio L crap
• Carassius carrassius L caracudă
• Carassius auratus Bloch caras
• Tinca tinca L lin
• Scardinius erithrophthalmus L roşioară
• Rutilus rutilus Vladykov babuşcă
• Esox lucius L ştiucă
• Perca fluviatilis L biban
• Gambusia affinis Girard gambusia
• Leuciscus cephalus L clean.

Linia laterală

Exercitarea pipăitului de către peşti se face prin intermediul unui şir întreg de corpusculi nervoşi, aflaţi în piele, distribuiţi pe cap, mustăţi, buze, cavitatea bucală, laturile corpului şi marginile înotătoarelor.
Că există acest simţ al pipăitului ne-o dovedeşte faptul că ştiuca morfoleşte şi întoarce în gură prada pentru a o orienta cu capul înainte şi apoi o înghite. Somnul atins pe buze sau în regiunea gurii, dă naştere la nişte reflexe, care îi ajută la împingerea hranei spre esofag.
După Evans Cyprinidele ar pipăi totul cu gura, folosindu-se în identificarea hranei de mustăţi, buze şi cerul gurii. 
Crapul "râmând" şi "sorbind" hrana "scuipă" imediat părţile care nu-i convin (nisip, mâl).
Spre deosebire de vertebratele terestre peştii au simţuri suplimentare. Linia laterală formează un simţ complex şi adaptat vieţii de apă. Compensând simţurile văzului şi auzului, linia laterală poate fi considerată ca cel mai important organ de simţ al peştilor. Prin intermediul ei peştii înregistrează tot ce se petrece în jurul lor, putând stabili direcţia, distanţa, presiunea, intensitatea ca şi locul de unde îi vin impresiile. Ea înregistrează orice mişcare produsă în apă, orice undă vibratorie provocată de curenţi, căderi de apă, trecerea prin apropiere a unui corp străin, etc.
Rolul liniei laterale este şi de menţinere a echilibrului, lucru dovedit prin extirparea înotătoarelor perechi. Peştele se menţine în echilibru atâta timp cât linia laterală este prezentă. Wimder a dovedit că prin orbirea experimentală unele specii de peşti sunt în stare să apuce prada, ce trece pe alături, bine, lucru ce nu se întâmplă dacă linia laterală lipseşte. O ştiucă orbită percepe, nu numai existenţa unui peşte viu, dar ocoleşte şi o sticlă aşezată în acvariu.
Cârdurile de peşti se pot menţine numai cu ajutorul liniei laterale care percepe curenţii determinaţi de deplasarea peştelui vecin. 
Migraţiile peştilor pot fi efectuate numai graţie liniei laterale care înregistrează prezenţa curenţilor.
Locurile nupţiale ale unor peşti, înainte de depunerea produselor sexuale, sunt influenţate de linia laterală. Variaţia liniei laterale este multiplă.

De obicei porneşte de la cap pe tot întinsul corpului. La unii peşti, în special la peştii răpitori, se află pe cap, în linii nenumărate. La alţii ocupă numai o porţiune pe corp sau se află distribuită sinuos (săbiuţa) sau dublă, triplă sau greu de observat.

Ochii peștilor

De regulă la ochii peştilor lipsesc pleoapele. Numai unii peşti ca rechinii au membrană care acoperă ochii, iar chefalii au o pleoapă grăsoasă care acoperă o parte din ochi. Retina ochiului este înzestrată cu toate elementele unei înregistrări perfecte a obiectelor. Cristalinul este sferic, voluminos şi are un mare indice de refracţie, nu este elastic, nu se poate deforma şi deci acomodarea pentru vederea la diferite distanţe lipseşte. Acomodarea vederii se face prin mişcarea cristalinului înainte şi înapoi de un muşchi mic, numit clopotul lui Haller. Corneea are o slabă convexitate. 

Lipsesc glandele lacrimale. Forma şi mărimea ochiului la peşti diferă. Ochii mici sunt prezenţi la peştii care nu văd bine (somnul). 

Ochii mari la peştii cu vederea ageră (ştiuca). 

La peştii abisali apar ochi telescopici, ochi reduşi sau lipsesc. Ştiuca îşi prinde prada folosindu-se în special de ochi. 

O ştiucă orbită nu poate percepe hrana cu ajutorul mirosului sau al gustului, chiar dacă această hrană e pusă în apropierea botului, în schimb ea prinde peştişorii care înoată folosindu-se de simţul liniei laterale. 

Peştii care au ochi mari sunt prevăzuţi cu conuri mari şi bine dezvoltate, la unii chiar duble. 

La cei cu ochi rudimentari, conurile sunt mici, reduse ca număr sau lipsesc total. La peştii de lumină bastonaşele au dimensiuni mari dar sunt reduse ca număr. La fel la peştii de amurg cu ochi bine dezvoltaţi. Pentru întărirea luminii slabe, la unii peşti de amurg sub retină se mai găseşte o substanţă luminoasă (guanină) care retrimite în bastonaşe lumina ce le-a străbătut odată, întărind astfel senzaţia luminoasă. 

Simţul văzului depinde de gradul de convexitate al cristalinului şi de poziţia ochilor. Peştele este în general miop deoarece sfericitatea cristalinului nu-i permite să distingă obiecte înconjurătoare dincolo de distanţa de 10 m. Vederea este mai bună la peştii la care ochii sunt aşezaţi alături. Majoritatea peştilor au o vedere monooculară. 

Peştii văd obiectele de pe mal strâmbe şi dislocate datorită refracţiei. Peştii pot fi dresaţi nu numai la diferite culori cunoscute nouă, dar şi la diferite raze ultraviolete, care nu sunt recepţionate de ochiul omului. Ochiul peştilor distinge bine diferite gradaţii de culori cenuşii de la negru până la alb. 

Prin dresaj s-a putut dovedi că peştii percep forma corpului. Astfel Herste (1929) a demonstrat că peştii deosebesc cubul de piramidă, cercul de oval, triunghiul de pătrat şi pot fi dresaţi pentru anumite litere ca L şi R. Toate acestea arată că ochiul peştilor este un organ perfect însă vederea în apă este diferită din cauza turbidităţii şi pătrunderii dificile a razelor de lumină în grosimea apei.